Povestire scrisă de Dariana Plăeșu, aleasă de George Cornilă la Creative Writing Sundays, pe 10 noiembrie 2024, la tema „Exoticul”.
Ping!
Notificarea mă ia pe nepregătite. Nu e ceva important, vreun mail sau un reminder să îmi iau pastilele, ci o amintire făcută în aplicația de poze, de acum patru ani, de când am fost la cursul de vară din Suedia. Nu pot să cred că a trecut așa mult de atunci. Deși stau jos, nu îmi mai simt picioarele, așa că inspir, 1, 2, 3, țin aerul în piept, 1, 2, 3, 4, și expir, 1, 2, 3, 4, 5, 6, cum m-a învățat psiholoaga. Dau play.
Prima poză este cu camera în care am stat, cu biroul sub fereastra imensă, de unde vedeam pădurea infinită de pini. Urmează pozele cu mâncarea de la cantină, supele cu conopidă, fripturile de pește, după care imaginile din excursiile prin arhipelagul din Stockholm, cu căsuțele în vârful stâncilor, pozele de grup, pozele cu… Ronja. 1, 2, 3. 1, 2, 3, 4, 5, 6. Oare ce mai e nou cu ea?
Deschid o filă privată în browser și tastez Ronja Müller. Primul rezultat este profilul de Instagram al unei nemțoaice de 50 de ani cu același nume din Freiburg, care nici măcar nu a mai postat altceva în afară de un apus din 2015. Ronja mea era o persoană privată, fără profil pe nicio rețea de socializare, că nu avea încredere să își afișeze informațiile personale pe internet. Ironic e că al doilea rezultat, de data asta cu ea, este hitta.se, site care îți spune la ce adresă stai în Suedia, cu cine, cât costă locuința, dacă o deții sau ești chiriaș – toate aceste detalii ca niște piese de Lego, din care încerc în prezent să asamblez ceva care să semene cu viața ei.
Așa aflu că stă pe Måsvägen 9, în Stockholm. Calea Pescărușului nr. 9. Oare își mai amintește de pescărușul din excursia pe insula Sandhamn? Ne plimbam pe lângă muzeu, fiecare cu câte o înghețată, a mea cu cacao, o alegere simplă, iar a ei cu vanilie, aroma ei preferată de orice. De la înghețată, la ceai, până la parfum și crema de corp. Avea cea mai fină piele, fără semne, cicatrici sau crăpături, cum aveam eu, iar mâinile ei erau mereu catifelate, cu degete subțiri, elegante, de pianist, cum ar zice mama și ar avea dreptate, căci Ronja știa să cânte la pian. Părinții ei au dat-o de mică la toate cursurile care mi-ar fi plăcut și mie, la pian, balet, pictură. La petrecerea de final a cursului, Ronja, materializarea modernă a omului universal, a avut un recital cu Albumblatt Op. 117 a lui Mendelssohn. Deși fusesem cu ea la toate repetițiile, atunci am privit-o altfel, cu postura ei concentrată la pian, în rochia ei verde de in, cu părul ei blond și lung desfăcut, pieptănat pe un umăr și cu spotul din tavan din care pica lumina ca o cascadă de aur – toate îi dădeau în acel moment o alură suprareală. Felul în care ceilalți o ascultau hipnotizați mă făcea să cred că poate și ei se întrebau dacă oamenii obișnuiți sunt capabili de perfecțiune. Ce n-aș fi dat atunci să fi fost lângă ea, să fi împărțit scena cu ea, să fi fost… ea.
Și faza cu înghețata. Pentru mintea ei jumătate finlandeză, jumătate elvețiană în care totul era bine stabilit și funcționa după niște reguli previzibile, un pescăruș care să îi fure înghețata într-un port din Suedia nu avea sens. I-am povestit de unul pe care l-am văzut atacând un șobolan pe marginea Dâmboviței și am râs cu ea, că pescărușii din Zürich probabil veneau și te întrebau înainte dacă nu cumva ai putea să le dai și lor o gură din ce ai.
Dar ea nu mai voia să trăiască în lumea riguroasă a finanțelor din Zürich, unde toată lumea se încadra în același tipar din care nu ieșea toată viața. Îi plăcea că în Suedia oamenii sunt mai liberi, mai spontani (nu prea spontani, dacă ar fi după mine) și își dorea să aibă o carieră în dreptul mediului. Venise la curs să își „îmbunătățească” cunoștințele de limbă, deși era oricum fluentă. Mama ei, care se născuse și trăise în minoritatea vorbitoare de suedeză din Finlanda, i-a vorbit doar în limba ei maternă. Cu o pronunție impecabilă și o înfățișare perfect nordică, blondă, înaltă, Ronja părea mai suedeză decât profesorii noștri nativi. Nu ca mine, cu trăsăturile mele balcanice și care nu reușisem nici după 2 luni de curs intensiv să pronunț grupul stj-. Ea, la 17 ani, știa nu doar ce profesie voia să aibă, dar și ce fel de viață și în ce fel de societate, în timp ce eu, la 20 de ani, eram acolo doar cu o bursă de vară, fără să știu măcar dacă îmi place cu adevărat suedeza cât să continui facultatea din altceva decât inerție.
Eram diametral opuse și totuși ne-am întâlnit. Pentru ce altceva s-au întâmplat toate, dacă nu pentru a ne întâlni din nou? De ce mi-a îndeplinit universul dorințele, să te așezi lângă mine dimineața la masă, deși aveai atâtea alte opțiuni? Să mă alegi pe mine la exercițiile pe perechi? De ce ne-am înțeles așa de bine, încât mi-ai zis să vin și eu cu tine în Suedia după facultate? De ce m-ai rugat să îți scriu și apoi nu mi-ai mai răspuns? De ce am abandonat totul și totuși m-am mutat aici, doar pentru șansa de a da iar peste tine? De a vedea ce mai faci, dacă îți mai amintești de mine și ce ai de spus pentru că m-ai uitat. Te obsedează și pe tine la fel de mult gândul că exist în lipsa ta, așa cum mă torturează pe mine de patru ani?
În fine, s-a făcut ora 5. Probabil ai terminat și tu munca, te duci acasă? Cobor scările și mă îndrept către stația de tramvai, linia care ajunge cel mai aproape de Måsvägen 9. 1, 2, 3. 1, 2, 3, 4, 5, 6. Nu știu ce program ai nici azi, dar Håkan Hellström cântă Vi kanske ses, det finns en chans, på någon spårvagn någonstans. Ne mai vedem, poate, e o șansă, într-un tramvai, pe undeva…
