Povestire scrisă de Alexandru Axinte-Tofan, aleasă de Ștefania Mihalache la Creative Writing Sundays, pe 27 octombrie 2024, la tema „tehnica povestirii în povestire”.
Câteodată îmi place să îmi imaginez că sunt un personaj de film sau de roman, că exist doar atunci când cineva are nevoie de mine. Mi-ar plăcea să fiu creat pentru un scop precis și să ocup un spațiu bine delimitat, din care nu aș concepe să ies vreodată. Aș vrea ca la baza gâtului să fie întotdeauna cuvinte pregătite, pe care eu să le pronunț cu convingerea că îmi aparțin, chiar dacă ar fi așezate de o mână străină. Aș dori să existe un plan, ori mai degrabă o coregrafie care să îmi ghideze toate mișcările, așa cum păstor îndrumă un poet bătrân și orb.
Dacă un scenarist m-ar urmări toată ziua cu sarcina de a scrie un film despre viața mea, atunci m-aș întoarce către el la un moment dat și m-aș scuza pentru materialul de lucru inadecvat. De când mă știu am căutat să mă agăț de împrejurimi și de familiar, de părinți și de femei, de tabieturi și de viața regimentată. Am petrecut mai mult de douăzeci de ani în școală, mai mult din obișnuiță decât din pasiune. Singurele momente în care simțeam că aveam inițiativă erau cele în care lucram la o povestire scurtă, păcat că nu le-am căutat atât de tare precum mi-aș fi dorit.
La finalul unui șir de evenimente am reușit să obțin postul de arhivar în cadrul unui institut cultural din centrul orașului. Timp de doi ani mi-am petrecut majoritatea orelor mele conștiente catalogând și digitalizând tot felul de filme, de la cele îndrăgite de oameni cu familie și vieți stabile, la scurt-metraje cu care studenții se laudă prin cafenele și până la colecțiile personale ale unor oameni care mai trăiesc doar pe celuloid sau în fișiere .vlc.
Într-o zi am găsit la fundul unei cutii un CD care mi-a atras atenția. Nu avea nici un semn de identificare, afară de numele meu. Mi-a trezit curiozitatea, așa că am ignorat restul cutiei și am introdus discul în tava unității. După câteva secunde în care s-a auzit doar ecranul negru care reflecta imaginea privitorului, a apărut următorul text, scris cu litere mari, albe: ACEST MATERIAL ESTE DESTINAT EXCLUSIV UZULUI INTERN, ÎN SCOPUL PREGĂTIRII VIITORILOR ANGAJAȚI. DISEMINAREA LUI ESTE STRICT INTERZISĂ ȘI VA FI SANCȚIONATĂ CONFORM NORMELOR ÎN VIGOARE.
După încă o pauză scurtă pe ecran a apărut o dată cunoscută mie – 13 iulie. Din spatele pixelilor negri a ieșit un bărbat la costum și cravată, cu fața brăzdată de nicotină și insomnie. Calitatea video nu era cea mai bună, culorile erau estompate, contururile vagi – probabil că fișierul a fost portat de pe o casetă video ori din amintirile cuiva. Bărbatul s-a uitat atunci în ochii mei:
„Imaginați-vă, dacă puteți, cum este să te naști. Subiectul acestui material de instructaj face mai mult decât un efort de imaginație, pentru că el tocmai ce a venit pe lume acum câteva ore. În spatele meu se află spitalul în care și-a format primele impresii legate de noua lui situație. Este o zi de joi, plină de nori. Peste câteva zile, părinții săi îl vor duce acasă. Încă au de gând să-l boteze Adam, neștiind că una din asistente îi va spune Alex din neatenție și că acesta va fi de fapt numele său. În acest moment, tatăl îl ține în brațe pentru prima oară. Mâinile îi tremură de emoții, noaptea trecută a fumat mai mult decât a dormit. Mama n-a mai închis un ochi de două zile, cât a durat travaliul. În mintea ei deja vizualizează vizita surorilor ei, care este anunțată pentru ziua următoare. Parte din ea nu dorește să fie văzută atât de vulnerabilă. Copilul doarme liniștit. Încă n-o știe, dar este cea mai importantă zi din viața lui.
26 noiembrie. Revenim la subiectul nostru după 5 ani de zile. În acest moment se află pe bancheta din spate a mașinii de lângă mine. I s-a spus că azi e o zi importantă, că va pleca de acasă. Nu înțelege de ce este așa specială călătoria, doar a mai plecat de atâtea ori. Cu toate astea, se simte agitat. Rog viitori angajați să își lase sentimentele la o parte și să se rezume strict la rolul lor de observatori. Dacă totuși simt nevoia să îi ofere vreun sprijin subiectului, atunci să o facă fără să fie văzuți. Chiar acum privește pe geam la felinarul sub care obișnuia să numere atunci când se juca de- a v-ați ascunselea cu copii din fața blocului. Acum câteva seri, împreună cu alți băieți, a prins trei cărăbuși pe care i-a împuns cu ace – încă se simte vinovat, iar când se va face mare, va dezvolta o teamă instinctivă de gândaci. Încă n-o știe, dar este cea mai importantă zi din viața lui.
7 mai. Revenim asupra subiectului nostru după aproape 20 de ani. S-a oprit din creștere la 1.74 cm, însă ochii lui sunt încă nehotărâți în privința culorii pe care o vor îmbrăca, nici că se vor decide vreodată. Ne găsim în centrul Bucureștilor, aproape de strada Polonă, unde Alex începe astăzi prima zi de muncă. Mătușile sale au aranjat ca el să lucreze la un institut unde va petrece următorii ani digitalizând materiale video. Spre finalul timpului de aici va descoperi și această înregistrare. Asta face parte din programul care i-a fost repartizat, când se va apuca în cele din urmă de scris, va traduce această întâmplare într-o povestire scurtă. În biroul improvizat de la recepție își va da seama că asta își dorește cu adevărat să facă cu timpul său. Încă n-o știe, dar aceea va fi cea mai importantă zi din viața lui.
20 iulie. Am depășit de mult perioada rolelor de film. După cum puteți observa, ne aflăm în mijlocul unei păduri de oameni, fiecare însoțit de responsabilul său – aceștia nu vor fi vizibili în filmare. Camuflarea agenților face obiectul unui instructaj separat. Alex așteaptă la semaforul din stânga mea. Are 35 de ani, părul a început să i se rărească la tâmple, încearcă să își ascundă fruntea tot mai lată cu bretonul. Acum este în drum spre biroul unde lucrează de câțiva ani, filmele au fost înlocuite cu date financiare și cuvinte împrumutate. Se gândește că a ajuns la mijlocul vieții și că s-a înstrăinat de drumul său. Din adolescență i-a plăcut să creeze, să gândească situații și povestiri, fiind atașat de sentimentul de control pe care i l-a oferit scrisul. De câțiva ani tot publică texte scurte pe diverse platforme, strângând material pentru o colecție. I-ar plăcea să scoată un volum, însă știe că nu are curaj, și-a reproșat întotdeauna lașitatea, pe care o consideră a fi cel mai mare păcat. Imediat ne vom întâlni față-n față pentru prima și ultima dată, după ce vom intra accidental unul într-altul pe trecerea de pietoni. Îi voi spune că i-am citit ultima povestire publicată, că mi-a plăcut mult și îl voi întreba când va scoate prima carte. Deja știu cum se va simți, ca și cum aceasta ar fi cea mai importantă zi din viața lui.
3 februarie. Suntem pe o bancă din Cișmigiu, e o zi neobișnuit de caldă. Poate vă e greu să-l recunoașteți pe bătrânul de lângă mine, dar aruncați o privire spre ochii lui nehotărâți și vă veți da seama cine e. Chiar acum se gândește la părinții lui, de cum a ajuns să fie mai în vârstă decât au fost ei vreodată. Îl doare genunchiul stâng. Se simte la fel ca în noaptea în care a plecat de acasă – urmează să se întâmple ceva important. ”
Am pus pauză, mă apropiam de finalul fișierului. Nu mi-am pus problema identității companiei care a produs filmul, și nici a bărbatului care, spre deosebire de mine, nu părea să îmbătrânească. Mă gândeam doar la faptul că din exterior, viața mea părea să nu fie nimic mai mult decât o înșiruire de oportunități ratate. Mă întrebam dacă nu era prea târziu să schimb ceva. Să fac un act de curaj. Până la urmă mă găseam într-o situație privilegiată, aveam acces la informații cu care puțini oameni au ocazia să se întâlnească. Cine nu ar dori să vadă încotro se îndreaptă? Eu știam unde mă duceam, acolo unde sfârșește toată lumea. Stăteam cu degetul deasupra butonului, nehotărât dacă voiam să văd ultimul act al vieții mele. Simțeam că trăiam cea mai importantă zi.
