Povestire scrisă de Cristian Florentin, aleasă de Ștefania Mihalache la Creative Writing Sundays, pe 27 octombrie 2024, la tema „tehnica povestirii în povestire”.
Așezată în pat, îmbrăcată în capotul de baie, Diana îşi tăia unghiile de la picioare, întrebându-se la ce îi trebuiseră ei cursuri de creative writing, care îi aduseseră mai mult neplăceri. Întâi se certase cu o verișoară din cauza unei povestiri în care ironiza toate ideile ei găunoase despre univers, energii umblătoare şi gânduri pozitive, apoi soţul ei începuse iar să aibă aerul acela taciturn şi vexat la masă, după ce scrisese o povestire despre un obsedat sexual care începe să-şi compare colegele de la serviciu cu starlete porno, iar acum pierduse toată ziua căutând o idee pentru tema de la întâlnirea următoare: adulter. Ar fi trebuit să fie simplu pentru o femeie la 43 de ani, dar iată că nu-i venea nimic, nici măcar o schiţă de povestire.
În loc să scrie, petrecu două ore cu diverse abluţiuni, ca într-un roman de Llosa, purificându-se parcă pentru momentul în care va aşterne primele cuvinte. Făcu duş, spălându-se cu un burete roz cu gel parfumat, îşi curăţă urechile cu spray, se dădu cu cremă pe picioare, apoi îşi aplică masca de păr, pândindu-l din când în când pe soţul ei, aplecat la birou, în cealaltă cameră, urmărind ceva la laptop. Se îngrășase atât de mult, încât spatele lui acoperea tot ecranul, nu mai putea vedea nimic. Oricum, nu aştepta inspiraţie de la el. Avea dreptate prietena ei Roxana, dacă-şi pierd vremea cu filme de astea, sunt neputincioşi şi patetici, ai grijă când încep să meargă la săli de fitness şi ajung să poarte hanorac şi adidaşi. Roxana o păţise, se despărţise de soţul ei după ce-l prinsese cu o puştoaică de la un salon de masaj. Totuşi, îi era teamă să folosească povestea ei, nu de alta, dar risca să-şi piardă toate prietenele din cauza acestor cursuri.
Pe de altă parte, ceva nu-i pica bine: oare viaţa ei era atât de anostă încât nu putea scrie nimic despre adulter? Chiar avea nevoie de poveştile altora? Poate şi profesia ei era de vină. De când biblioteca judeţeană se mutase din centrul oraşului Bacău în capătul parcului Cancicov, aproape nimeni nu mai trecea să împrumute cărţi. Îi cunoştea pe toţi, le ştia preferinţele literare şi se bucura atât de mult când apărea cineva nou, mai cu seamă dacă era tânăr. Nu putea să-l uite pe bărbatul acela înalt care o întrebase de Cinghiz Aitmatov, iar ea îi răspunse şoptit – să nu o audă celelalte – să citească Djamillia, fiindcă era cea mai frumoasă poveste de dragoste scrisă vreodată… Bărbatul se uitase în jos la ea, parcă atunci o observase prima oară, zâmbise şi îi spuse că da, o s-o caute la raft. Lipsise de la serviciu în ziua în care returnase cartea şi nu a mai apărut, însă îl găsise pe facebook, aflase că era medic veterinar şi căsătorit. Acesta era apogeul flirturilor sale din ultimii ani.
Diana puse unghiera la loc în noptieră, îşi mângâie degetele de la picioare, se dădu jos din pat, îşi luă ochelarii şi scoase caietele ei vechi cu scrisori şi notiţe strânse de-a lungul timpului. Adevărul e că nu adunase multe poveşti de dragoste. Nu că ar fi fost urâtă, dimpotrivă, toate lumea îi spunea că era drăguţă şi feminină şi că avea un trup fraged. Se căsătorise cu primul bărbat cu care avuse o relaţie, la sfârşitul facultăţii. Nu iubise decât o singură dată, în şcoala generală, însă dragostea aceea fusese atât de neîmplinită şi de chinuitoare! Era un băiat cu părul şaten şi trăsături aproape feminine, inteligent şi jovial cu ceilalţi, dar în apropierea ei se pierdea. Îşi amuşinau dragostea când li se întâlneau privirile în clasă sau îşi adresau două-trei cuvinte, însă niciunul nu ştia ce să facă cu sentimentele acelea noi, nemaiîncercate.
Ochii Dianei se înviorară deodată. Avea un punct de plecare – iată, viaţa ei nu era atât de searbădă! Închise ochii ca într-o transă, apoi îşi mângâie părul castaniu şi rămase gânditoare, cu obrazul sprijinit în palmă.
— Puiuţ, dacă tot n-ai spor la scris, n-ai vrea să vezi ce costumaş ţi-am luat?
Soţul ei se ivi în prag, ţinând în mână o cutie roşie şi strălucitoare de carton, de dimensiunile unei cărţi, rânjind în capotul lui argintiu şi mototolit. Diana rămase blocată o clipă, cu ochii la imaginea furoului roşu, seducător, de pe cutiuţă. Afurisitul, cum se strecura în mintea ei, nu se mai ducea odată la culcare.
— Lasă-mă acum cu fanteziile tale, trebuie s-o trimit mâine. Hai, noapte bună!
Ciudat cum acest grăsun înfofolit ca un proxenet i-a dăruit în tinereţe una dintre cele mai stranii experiențe din viaţa ei, după ce făcuseră dragoste prima oară, în camera lui de cămin. La sfârşit, vinovată că se simţise atât de bine, rostise în gând „Iartă-ne, Doamne, că suntem tineri!”, iar el repetase imediat, cu voce tare, cuvintele ei. Diana izbucnise în plâns, apoi îşi sunase tatăl bolnav, la miezul nopţii, crezând că sigur era un semn. Dar nu se întâmplase nimic rău acasă. De fapt, cum citise mai târziu în unele cărţi de ezoterism, îşi găsise sufletul-pereche.
Povestirea prindea contur. În locul ei apăru Lavinia, o funcţionară de 28 de ani, din Bacău, căsătorită şi scundă ca ea, cu faţa rotundă, nasul cârn şi o gropiţă adâncă în bărbie, împrumutate de la Roxana. Tocmai descoperise pe facebook profilul unui coleg din şcoala generală de care fusese îndrăgostită şi urmau să se întâlnească la Iaşi. Daniel publicase recent o carte, iar ea citea în tren una din poeziile lui:
Într-o noapte am visat că suntem al treilea cuplu din Friends
se făcea că dormeam amândoi undeva la ţară
şi mă trezisem întrebându-mă dacă într-adevăr
ne sărutaserăm cu o zi înainte
te-am cuprins în braţe până te-ai trezit
ai spus că da, ne sărutasem cu o zi în urmă
apoi mi-ai strâns mâna zâmbind
cu atâta emoţie şi-atâta căldură şi-atâta candoare
ca într-o dragoste nemărturisită la 13 ani
am adormit la loc
visam că stăteam amândoi în mijlocul unor caiete cu poezii
şi mă ajutai să le aleg pe cele mai bune, mai frumoase
apoi ne plimbam pe stradă, iar în faţa noastră
era un bărbat căruia nu-i vedeam faţa
dar ştiam amândoi
că e bărbos, nepieptănat şi poet.
Lavinia îşi răsucea câteva bucle din părul ei şaten, tuns până la umeri, citind poezia de mai multe ori, până când ochii îi deveniră lăcrămoşi de la încordare. Era îmbrăcată în blugi şi o cămaşă roşie strâmtă, care-i scoteau în evidenţă talia subţire şi sânii mici, aproape adolescentini. Se îndrepta spre nenorocire, fără să ştie. Nu citise din Kundera despre cât de periculoase pot fi metaforele, nu citise nici Nopţi albe, cu acei oameni croiţi pentru dragoste, care îşi cresc sentimentele ca un viciu, în interioritate şi reverie. Era o fată simplă, ca Roxana, pentru care totul era alb sau negru, fie iubea cu înflăcărare, fie dispreţuia. Nu-şi punea multe întrebări şi nu avea remuşcări. Soţului îi spuse că mergea la un curs de resurse umane la Iaşi pentru două zile. Luase cardul de salariu şi o sumă mare din contul ei de economii, fiind pregătită să-şi întâlnească prima iubire.
În seara aceea au făcut dragoste în camera lui dintr-un bloc de nefamilişti din Tătăraşi, printre hârtii mâzgălite cu bucăţi de poeme, pagini rupte din antologii, coperte de discuri, scrumiere vărsate, sticle de plastic şi cutii goale de conserve. La sfârşit, mângâindu-i trupul costeliv, îşi spuse în gând „Doamne, cât poate fi de bine!” Când Daniel rosti imediat cuvintele ei, rămase paralizată, apoi mii de furnicături îi inundară corpul şi simţi cum parcă pluteşte printre cărţile, discurile şi resturile din viaţa lui împrăștiate în cameră. Lavinia credea în semne şi întâlniri, iar faptul că el rostise cu voce tare gândul ei după ce făcuseră dragoste era miracolul care o încredința că nu greşise, iar locul ei era acolo, lângă el. După ce-şi reveni, îl strânse în braţe şi începu să plângă. Nu-i destăinui adevăratul motiv, îi spuse doar că niciodată nu se simţise mai fericită. A doua zi îşi închise telefonul, scoase restul de bani din contul de economii şi se mutară într-un apartament cu două camere, lângă Universitate. Viaţa ei deveni diferită alături de el. Se plimbau prin cafenele sau anticariate şi îi cunoscu toţi prietenii. Unii erau scriitori taciturni şi bizari, dar cei mai mulţi erau studenţi sau beţivi excentrici care se adunau seara la Boema, o cârciumă din Copou, ori în curtea unui prieten, lângă bojdeuca lui Creangă, printre sticle de vodcă, fumând iarbă dintr-un bidon de plastic şi pălăvrăgind pe tot felul de teme extravagante. Erau prietenoşi, deşi puţin ironici, probabil îşi dădeau seama că se prindea greu de glumele lor. Nu cunoștea nimic nici despre scriitorii pe care-i pomeneau. O singură dată intervenise, când cineva amintise de Burroughs, iar ea, mirată, le spuse că a trecut de mult de faza când citea Tarzan. Fără să vrea, devenise vedeta serii. Toţi râdeau, înecându-se în timp ce plimbau bongul acela de plastic, iar unul din ei spuse că era cea mai scumpă şi inocentă muză pe care-o avusese Daniel vreodată. Mai târziu, acasă, el îi explicase că erau doi scriitori pe nume Burroughs, iar ei se refereau la William Burroughs, cel care scrisese Junky. Într-o seară, la Boema, în timp ce cumpăra bere de la bar, auzi cum Daniel şi ceilalţi râdeau de ea la masă, spunându-i Tărzănica. După o vreme, încetă să-l mai însoţească la adunările lor. Se mulţumi cu serile romantice când dansau pe muzica lui Leonard Cohen şi apoi făceau dragoste, singurele momente când se simţea apropiată de el. Când scria, devenea sălbatic, iar ea stătea singură în cealaltă cameră sau ieşea în oraş, fiindcă Daniel nu suporta pe nimeni alături. După două luni, banii se terminaseră şi îşi găsi un job de contabilă. Când veni acasă, într-o seară, găsi apartamentul gol şi un bileţel pe masă: „Iubito, mergi mai departe! Am plecat cu o bursă în Franţa.”
Diana puse caietul deoparte. Avea de lucru şi mâine. Oricât se străduia, nu-şi putea imagina trăsăturile poetului. După barba şi pletele lui, se ascundea mereu un chip de copil. Aşeză la loc în sertar revista veche de literatură, cumpărată în anul întâi de studenţie. Ce s-o fi întâmplat cu el? Oricâte site-uri literare citea, oricâte antologii de poezii cumpăra, nu dădea de el, iar pe facebook nu-i găsise profilul. Poemul acela era singurul indiciu că existase cândva. Îşi aminti cum se plimba prin sălile facultății de litere, crezând că e student acolo, cum îl căutase la sediul revistei, dar nimeni nu-l cunoştea. Îşi amintea vag chipul lui. Uneori, când se plimba prin Iaşi, tresărea când trecea pe lângă cineva ale cărui trăsături îi aminteau de el. Alteori se simţea privită de ochi ascunşi în mulţimea studenţilor de pe străzile oraşului. Oare se gândise la ea când scrisese acel poem? Diana spera că povestirea ei o să-l scoată la iveală dacă va fi publicată şi poate o va căuta el atunci când îşi va recunoaşte versurile acolo. Căci poemele puteau face lucrurile să se întâmple, nu-i aşa?
Soţul ei dormea cu faţa în sus, înecându-se printre accese de sforăit. Îl împinse uşor, până se întoarse greoi pe o parte, apoi se aşeză în pat, cu grijă, să nu-l trezească, învelindu-i şoldurile goale care-i ieşeau din pijamaua rămasă mică.
