Povestire scrisă de Andreea Ferigeanu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Cezar Amariei la Creative Writing Sundays, pe 13 octombrie 2024, la tema „o proză scurtă care să conțină un dialog între cel puțin trei personaje”.
Intru în curtea comună a blocurilor și printre miorlăielile pisicilor, aud, parcă de nicăieri, muzica lui Vivaldi. Vecinii de pe strada Lirei sunt plini de surprize, dar, de obicei, diversitatea muzicală e dată fie de manele, fie de muzica hip-hop din anii 2000. Duminca se mai ascultă Trinitas. Înaintez, trec de primul bloc, pășesc pe ritmul acordurilor din ce în ce mai alerte, și parcă merg și eu din ce în ce mai repede. Sunt într-un film. Abia atunci reușesc să-l văd – e un băiat care stă pe una dintre cele două bănci din curte, singur, poartă haine largi și o geacă galbenă, pufăie o țigară electronică și ascultă Vivaldi pe telefon. L-aș fi luat drept admirator Puya, dar iată de ce nu e bine să judeci cartea după copertă. Ascultă un anotimp, cred că Iarna. Zâmbesc și merg înainte spre blocul în care locuiesc, când el mă abordează timid și politicos, spune că nu vrea să mă deranjeze, dar că se grăbește și mă întreabă dacă am cheie. Cheie? Da, cheie, cartelă de la interfon, aveți? Zic da. Apoi mă întreabă dacă pot să-l las să intre, că sună la interfon de un sfert de oră și nu-i răspunde nimeni, dar știe sigur că e cineva acasă. Zic bine, și mergem în tandem spre scară, zâmbesc, noroc că am trecut pe aici, îi spun, râde, păi chiar mi-ați făcut ziua, îmi dă replica spontan. Însă imediat îmi vin tot felul de întrebări în minte, îmi amintesc de vorbele mamei, nu deschide niciodată străinilor, ce prostie, am treizeci de ani, de ce mă gândesc la asta, dar, poate totuși nu e bine ce fac, cine o fi băiatul ăsta, cu fiecare pas, îmi trec sute de scenarii prin cap și nu știu cum să mai dau înapoi, hai lasă, îmi zic, pare un băiat civilizat, ascultă clasică, ce hoț ascultă clasică, pe cine căutați, îl întreb prietenos. Merge la familia Vodă de la etajul 4, e nepotul, îl așteaptă cu masa pusă, dar își țin mereu interfonul pe mute, zice, eu habar n-am cine stă la etajul patru, la ce-oi mai fi întrebat, îmi cunosc doar vecinele pensionare care mă țin de vorbă pe unde mă prind, dar și eu mai las interfonul pe mute când dorm, m-am liniștit, gata, nu mai fi paranoică îmi zic, deschid ușa, intrăm amândoi, eu mă opresc la parter, el urcă în tihnă pe scările în spirală din blocul fără lift de patru etaje.
Intru în casă și mă întorc la birou, îmi pun de o cafeluță și încep să răspund la mailuri. Orele trec ca prin vis, pe groove-ul lui Khruangbin, în timp ce mai rezolv una-alta la muncă. Se face cinci, aproape final de program, mă întind puțin și adorm profund. Somnul meu de frumusețe, cum îmi place să-l numesc, dorm aproape zilnic, după-amiaza, cam o jumătate de oră și mă gândesc mereu la vorbele lui Neagu Djuvara care povestea că și el dormea la prânz nelipsit, în fiecare zi, treizeci-patruzeci de minute, nu mai mult, că așa îți menții mintea clară, îmi place să-mi justific lenea, adorm și eu visând la o viață lungă și plină de serenitate.
Câteva minute mai târziu, poate au fost cinci, poate au fost douășcinci, mă trezesc cu bubuituri puternice în ușă, o vânzoleală și o rumoare bântuie pe scară, mă uit pe vizor, vecina mea de palier, doamna Codin ciocăne insistent împreună cu administratora. Mă aranjez puțin în oglindă, cât de cât, îmi strâng părul creț, mereu ciufulit, pe repede înainte, deschid ușa, bună ziua, ele se holbează la mine, albe la față, cu ochii bulbucați, doamna Codin cu un văl pe cap, ce-i acoperea părul grizonant, mereu strâns în coc, doamna administrator într-un compleu gri, pantalon și bluză, cu părul scurt, mereu proaspăt spălat, amândouă se holbau la mine, oi avea ceva pe față, că parcă n-arăt așa rău, bună ziua, le întreb ce s-a întâmplat, simt că de la doamna Codin vine un miros de tămâie puțin intoxicant, încep să vorbească împreună, în același timp, una peste alta ca la o emisiune de la România TV, au venit hoții ziua în amiaza mare, uită-te și tu păpușă, au spart apartamentul familiei Vodă de la 4, au spart apartamentul, familia Vodă, au spart… îmi răsună cuvintele în cap și nu mai aud nimic din ce spun, parcă mi se încețoșează mintea, doar le văd buzele cum se mișcă și încerc să mă aduc înapoi în prezent, să-mi simt tălpile atingând podeaua, au spart apartamentul. Doamna Codin se tânguie, se întreabă ce am făcut noi să merităm asta, de ce ne pedepsește Dumnezeu, ce are cu blocul ăsta că numai nenorociri se întâmplă, nu plânge, dar își schimonosește fața și parcă se chinuie să-și stoarcă o lacrimă, dar nu-i iese, iar doamna administrator încearcă să-mi explice ce s-a întâmplat, cu Trinitasul de la doamna Codin pe fundal, dragă du-te și dă televizorul ăla mai încet, că nu se înțelege om cu persoană aici, mă duc, mă duc, știi că nu mai aud. Îl oprește. Deci păpușa mea, cineva a spart apartamentul familiei Vodă, nu era nimeni acasă, nu a pățit nimeni nimic, le-au furat niște bijuterii din câte am înțeles și o vioară, eh, ce să le și ia, că doar nu sunt oameni înstăriți, mă rog, doar că Viorel probabil e beat și nu a ajuns acasă nici până la ora asta, soția lui cred că e plecată… nu știu cum o să-i spun că i-au furat vioara. Viorel, Viorel, aaa, e Viorel vioristul, îmi spun în gând, deci îl cheamă Vodă, Viorel Vodă, e un tip alcoolic care cântă la vioară, îl văd des în centrul vechi, genul de bețiv liniștit, aproape simpatic, pe lângă care nu ți-e frică să treci, pe el l-au jefuit, i-au furat vioara… vai de el, de parcă nu avea suficiente motive să bea.
Îmi pare rău, zic, oare putem să ajutăm cu ceva, i-au prins pe hoți? Întreb puțin îngrijorată și mai mult curioasă, nu se știe, zice administratora, cică ar fi fost niște băieți din cartier… se întâmplă din ce în ce mai des de când cu criza asta, ceea ce nu înțeleg eu e cum de au intrat în scară, atâta m-am chinuit să-i conving pe toți că avem nevoie de interfon, atâta m-am ținut de capul lor să pună bani și uită-te și tu, că tot degeaba, tot intră, tot lasă lumea ușa deschisă, o blochează cu o piatră, îi lasă vecinii să intre, nu-mi explic, acum o să-mi sară toți în cap că degeaba au plătit interfonul… Eu renunț că nu mai rezist să dau explicații, să mă justific în fața tuturor pentru orice problemă din blocul ăsta, acu ce să mai zic, că mă mai pune să dau declarații și la poliție, eu femeie la 70 de ani am nevoie de liniște, nu am voie să mă supăr, da, așa e, aveți dreptate, o consolez pe administratoră, în timp ce doamna Codin se vaită și spune că ea se duce la biserică, că blocul ăsta trebuie sfințit, să se facă sfeștanie, că știe ea ce făcea Viorel în tinerețe, acum doar își plătește păcatele, dar că vecinii lui nu merită să treacă prin astfel de lucruri, că Dumnezeu știe ce face. Reușesc în cele din urmă să o liniștesc și pe ea, îmi iau la revedere, le rog să mă țină la curent, le urez sănătate, închid ușa și mă uit în oglindă, de data asta eu eram albă la față, gata de mers la spovedanie, nici o sticlă de tămâie nu mi-ar curăța păcatele, vorba doamnei Codin.
Eu îl lăsasem pe băiatul ăla să intre în scară, nepotul, sigur el a fost, cum e posibil să fiu atât de proastă, ce-o fi fost în mintea mea, cine ascultă Vivaldi aiurea pe afară, dar poate n-o fi fost el, până la urmă, o fi avut băiatul un moment de inspirație, cum mă mai lovește și pe mine, era o dimineață plăcută, liniștită, fuma și el o țigară, și oricum, de ce să nu asculți Vivaldi, da, cel mai probabil nu a fost el, câți nu se perindă pe ușile astea, stau la parter, toată ziua se plimbă, ba ies, ba intră, trântesc, sună la interfon, toată ziua aud obsesiv tonul interfonului, Fur Elise, care răsună în toată curtea. Dacă a fost el, o să mă vadă pe cameră că eu l-am lăsat să intre, o să mă urască toate babele și nu o să mai am liniște, cum o să mai dau ochii cu nenea Viorel, l-au jefuit ăștia din cauza mea, va trebui să mă mut, va trebui să vând apartamentul. Oare câți erau? Oare i-au prins camerele? Apuc telefonul și o sun pe administratoră, bună ziua, ce faceți? Andreea sunt, de la scara C. Zi păpușa mea, ce e? Și îi spun că mă tot gândeam la băieții ăștia care au spart apartamentul, știți cumva cum arată? Nu-i avem pe camere? Erau mulți? I-am zis că nu vreau să o deranjez, dar că nu-mi dă pace, eu stau la parter, mi-e și mie frică, îmi zice să stau liniștită, că eu nu o deranjez niciodată și că toți suntem puțin speriați, că nu știe cine sunt băieții, cum arată sau câți sunt, problema e că nu merg camerele, ăsta-i adevărul, n-au înregistrat nimic, sunt stricate, dar i-a fost frică să ceară bani să le reparăm că iar îi săreau toți vecinii în cap, că s-au cheltuit deja destui bani cu schimbatul țevilor, că ea vrea să renunuțe, că i s-a luat, aaa, înțeleg zic, deci nu au filmat nimic, am răsuflat ușurată, am zis că măcar vinovăția mea îmi va rămâne doar mie și doar eu mă voi lupta cu ea în intimitatea anxietății mele, fără să mă fac de râs, uneori, e bine să suferi în tăcere, îi mulțumesc administratorei și o rog să mă țină la curent cu orice află, da drăguța mea, sigur, ce să și aflăm, o să vină poliția să verifice, o să dau o declarație și aia e, am vorbit și cu Viorel, l-am nimerit cât de cât treaz, s-a supărat, el era plecat la un prieten, aranjau o cântare, a zis că el nu merită viața asta și că toți oamenii sunt niște nenorociți, că aia era vioara lui moștenită de la taică-său, că era neprețuită, iar el nu mai are niciun rost pe lume… S-a dus să-și ia o vodkă și s-a pus pe băut, l-am lăsat în pace, da, da, vă cred, bietul nenea Viorel, am făcut niște brioșe, o să-i duc câteva, spun eu, ca să-mi îndulesc vinovăția. Închid cu doamna administrator, mă liniștesc puțin, asta e, măcar nu o să afle nimeni că eu i-am deschis ăluia, poate că nici nu a fost el oricum, nu pot decât să mă agăț de acest gând, că nu a fost el.
Îmi amintesc de nenea Viorel, că m-a prins într-o zi în curte, era coerent și ne-am luat la vorbă, mi-a povestit că tatăl lui cânta la vioară, în orchestră, și că de la el a învățat și a moștenit talentul, dar și vioara, că e Stradivarius, că el s-a ratat și acum cântă pentru 200 de lei pe zi, în zilele bune, în centrul vechi, că aduce bani acasă și ce-i rămâne lui, își ia și el de băut, că alte bucurii nu are, din când în când cântă la nunți, că a învățat cum să se poarte, mereu la cămașă, pantof, și cravată dacă e musai, că el a trăit toată viața în blocul ăsta și că îi știe pe toți, că dacă am nevoie de ceva să vin la el, că măcar atât să facă, că viața lui oricum s-a ratat și n-are nimic de pierdut, doar vioara asta… Ce-i drept el se lăuda la toată lumea cu acest Stradivarius, acum, eu nu l-am luat niciodată în serios, de multe ori îl găseam noaptea proptit între un scaun și vioara lui, aproape inconștient, vioara părând a fi ultima lui grijă, dar ce știu eu despre viori, poate chiar era Stradivarius, poate că era inestimabilă, cât costă o Stradivarius? Nici nu mai contează, probabil că vioara aia era lucrul său cel mai de preț și acum i l-au furat, probabil din cauza mea, ar trebui să-i cumpăr o vioară, măcar atât să fac, obraz nu am să-i spun că probabil eu l-am invitat pe hoț în scară, cu brațele deschise, mai aveam să-i fac și o cafea, ce fel de om sunt? Ce vioară să-i iau? Una de 300 de lei că nu-mi permit mai mult. El se va gândi că o fac din preaplinul sufletului meu, când colo… Ce penibil, ce egoist, mai bine nu-i iau nimic, doar mă fac de râs.
Ies să mă plimb, să-mi eliberez puțin mintea, să ies din blocul ăsta și să mă îndepărtez de locul faptei, o iau în jos pe străduța Lirei, pe care locuiesc, și ajung la intersecția cu Horei, fac dreapta și ajung la Ferdinand, în rond, unde se adună mereu băieți, vorbesc, râd, fumează iarbă și ascultă muzică, m-am obișnuit cu ei și nu-mi mai e teamă acum să trec pe acolo. Omul se obișnuiește cu toate. Trebuie să ocolesc rondul ca să ies la stația de tramvai, mă apropii de ei și aud o vioară vâjâită pe telefon, prietenul meu Vivaldi, se aude același cântec, Iarna, îi scanez pe toți cu privirea și observ aceeași geacă galbenă, mă uit mai atent și privesc direct în ochii aceluiași tip, nepotul familiei Vodă, nu clipește, păstrez contactul vizual, încerc să nu clipesc deși mă ustură ochii, îi simt privirea pătrunzătoare până în oase. Zâmbește ironic, întorc capul, mă scutur în mine ca un câine.
