Povestire scrisă de Diana Ludu, aleasă de Cezar Amariei la Creative Writing Sundays, pe 13 octombrie 2024, la tema „o proză scurtă care să conțină un dialog între cel puțin trei personaje”.
Un tată, o mamă și fiica, o să-i numim T, M și F, toți trei așezați pe bordură, sub un felinar care pâlpâie, în fața unei gări pustii, lângă o mașină parcată. T e îmbrăcat în pijamale cu dungi, M are haină de blană, F poartă o geacă cu model de fluturași. Deși adultă. T are saboți, M cizme cu toc, F pantofi beliți în vârf. Deși bogată. T e dezgolit la gât, M și-a lăsat la vedere decolteul generos, F poartă eșarfă de mătase. Deși vegană. T n-are trei degete, M are unghii ascuțite, F poartă pe deget verighetă. Deși divorțată.
Între T și M, o geantă din piele, peste care așezat un telefon. Ora curentă 4.00. Între M și F, un bilet de tren. Ora de plecare 4.08. Între cei trei și gară, o mașină. Număr de înmatriculare, BV 24 LOV. Între cei trei și mașină, un grătar de canalizare, sub care se află o legătură de chei.
— Trei proști, conchide M, după care strânge pumnul și unghiile lungi, roșii, ascuțite îi intră în palmă.
În interiorul palmei lui M, patru semiluni.
— Trei proști, spune M o idee mai tare.
În interiorul mașinii, trei grade. În exterior, alte trei. Cu minus.
— Trei? întreabă T în șoaptă.
În interiorul mașinii, un troler. În exterior, cei trei proști.
— Da. Da, trei proști pe-o bordură, unul mai prost decât ălălalt, așezați fix în ordinea asta! strigă M.
F gândește despre ea că-i o leoaică. Una cu blană de urs și geantă din piele de crocodil.
— Auzi la ea, zice T, aproape-n șoaptă. Auzi la ea.
F gândește despre el că-i prizonier. Unul cu pijamale dungate și saboți. Fără șosete-n picioare.
— Da, strigă M. Da, auzi la mine. Am dreptate, cum să n-am?
M se întoarce cu fața către F, care se gândește că, da, are dreptate. Dintre ei trei, ea e proasta cea mai mare, ea, care și-a imaginat că o săptămână la părinți o va curăța de stres așa cum au curățat-o ălea cinci pastile de Duador de paraziții intestinali, așa-numiții viermișori pe care ea, proasta, a crezut că-i fac numai copiii mici.
— Spune dacă am! îi cere M lui F, care-și pleacă fruntea.
F gândește despre sine că e ca un vierme de mătase. Unul îmbrăcat cu geacă de fâș. Cu fermoar închis până sub nas.
— Zi și tu ceva! urlă M către F.
Doctorul i-a zis că e posibil să-i fi luat de la înot. De fiecare dată când se aruncă-n bazinul ăla mare, cel în care nu ajunge cu picioarele la fund, înghite câteva guri zdravene de apă.
— Ai gură să vorbești?
Ea se tot zbate să se ridice la suprafață, dar cu cât dă mai mult din picioare, cu atât se duce mai repede la fund.
— Sau ții cu tac-tu și de-asta taci? insistă M, fluturând energic brațul către F.
Îi e rușine când vede copii de șapte-opt ani cum se descurcă mai bine, dar ăia fac de când se știu. Pe ăia i-au dus ai lor ca să-nvețe încă dinainte să știe să meargă.
— Lasă copilu-n pace, zice T pe un ton calm și prinde mâna lui M într-a lui, lipindu-i brațul de blana de urs, așezându-i palma peste pielea de crocodil.
Sigur s-au pișat în apă, se gândește F. Sigur s-au pișat în apă și ea, proasta, a înghițit-o.
— Ce copil, că e adultă, are bebeluș acasă. Eu zic că o părere poate să-și dea și ea, zice M.
Sau, a mai zis doctorul, este posibil să nu se fi spălat suficient de bine pe mâini după ce a schimbat scutecul. Mă rog, scutecele, că au fost multe.
— E copilul nostru, zice T. Nu contează ce vârstă are.
Al ei are unșpe luni.
— La treiș’patru cred că poți să zici dacă ești de-acord cu mă-ta sau cu tac-tu.
O să-l numim B. Este băiețel. Sănătos tun. Ochi albaștri, păr blonduț, moștenite de la taică-su.
— Poate că nu-i de-acord nici cu unul, nici cu celălalt.
De la ea nu se vede să fi moștenit ceva.
— Atunci să ne zică ce părere are ea.
Încă nu vorbește. Ea speră ca primul cuvânt al lui B să fie mami.
— Poate că n-are nicio părere.
Speră ca primele lui cuvinte să nu fie unele aiurea, de genul papa sau caca.
— Toată lumea are o părere.
Speră din tot sufletul ca primul lui cuvânt să nu fie tati.
— Da, femeie, toată lumea are păreri despre orice, da’ asta nu înseamnă că tre’ s-arunce cu ele-n stânga și-n dreapta.
Taică-su a revenit, hop-țop, în țară și brusc și-a recăpătat calitatea de familist.
— Ți-e frică că o să zică ca mine! strigă M și lui F îi e teamă că o să-i bată pe amândoi.
B a rămas cu el pentru câteva zile, cât F s-a dus la mama și la tata, unde zilnic a avut de luat pastile pentru deparazitare. Două pe zi, timp de cinci zile. Speră că i-a omorât.
— Mai devreme i-ai reproșat că ține cu mine, ridică T tonul și lui F îi e teamă, fiindcă el chiar poate să le bată pe-amândouă.
Trei zile din șapte sunt ale lui să le petreacă cu B. Așa s-au înțeles când au intentat divorț.
— Nu i-am reproșat nimic la fata asta niciodată, spune M pe un ton ceva mai calm.
Și până acum el a fost plecat și nu a dat vreun semn că l-ar interesa de copil, dar iată că timpul trece și oamenii își schimbă pretențiile.
— Ei. Nu i-ai reproșat nimic, spune T pe un ton acid.
Își schimbă pretențiile, deși ei rămân neschimbați.
— Niciodată, zice M pe un ton aproape calm, aproape omenesc.
F gândește despre ea că-i o leoaică.
— Niciodată? strigă T în timp ce se ridică de pe jos, o prinde pe M de marginea decolteului și o ridică odată cu el, de parcă i-ar fi prelungire.
O prinde cu mâna dreaptă, cea care seamănă cu un clește, cea care are doar două degete rămase.
— Niciodată, zice M și își presează palma peste încheietura lui.
F gândește despre ea că-i o leoaică. Una cu ghearele tocite.
— N-ai zis tu că ea a scăpat cheile? întreabă T.
F gândește despre sine că e ca un vierme de mătase.
— N-ai dat tu vina pe ea? strigă T.
F gândește despre sine că e ca un vierme de mătase. Unul care nu s-a metamorfozat. Deși a părăsit coconul.
— Păi dacă ea le-a scăpat? șoptește M și T își relaxează strânsoarea.
F gândește despre el că-i prizonier.
— Ea să fi fost proasta? strigă T și îi dă o palmă lui M. I-o servește cu mâna stângă, care are toate degetele, care n-are verighetă.
F gândește despre el că-i prizonier. Nu degeaba l-au închis.
M se întoarce cu spatele către F, care se gândește că, da, au dreptate. Dintre ei trei, ea e proasta cea mai mare, ea, care și-a imaginat că o săptămână la părinți o va curăța de stres. Poate s-o curețe, punct.
— Nu, zice M și-și trage nasul zgomotos. Adică da. Adică nu știu.
Până la urmă ce garanție are că pastilele alea au scăpat-o de viermi?
— Să fi fost eu prostul atunci? spune T pe un ton calm.
Deșteaptă a fost într-o singură privință. A avut dreptate că numai copiii mici fac viermișori. Îi fac când sunt mici și după se cresc împreună.
— Spune tu, zice T și se întoarce către F. Ia spune și tu ceva.
Și când ajung la maturitate, sunt deja organisme care depind unul de celălalt, cu relație simbiotică, codependentă, familiară.
— Las-o că ea nu are nicio treabă, plânge M.
Familială.
— Cum să nu aibă nicio treabă? Face parte din familie, atunci are! strigă T.
Doctorul i-a recomandat să se spele mai bine pe mâini. Apă caldă și săpun.
— Las-o, zice M și se pune între ea și T.
Și, a mai precizat doctorul, ar fi indicat să folosească mult mai des dezinfectant.
— Nu las. Zi, copilă. Care-i prostul?
Ea s-a gândit sincer să înghită vreo câteva guri zdravene și s-o gate cu tot.
— E copilul nostru, insistă M.
Dar are copil. Are copil și el, slavă Domnului, n-are viermișori.
— Deci? urlă T către F.
F se ridică de pe bordură și se chinuie să-și miște picioarele. Face câțiva pași, o prinde pe M în brațe.
— Să nu-i răspunzi. Să nu-i zici nimic, îi șoptește M la ureche.
F se agață cu mâinile de blana de urs a lui M. A crezut mereu că-i naturală, dar acum se-ntreabă dacă totuși nu-i vreo imitație.
— Spune ceva, strigă T și în vocea lui se simte frustrarea acumulată în anii-n care a crescut-o singur.
Până la vârsta de cinci ani, F n-a vorbit.
— Nu spune nimic, șoptește M și o strânge de umăr.
Când s-a întors M de pe la străini, doar atunci a putut F să spună primul ei cuvânt.
— Spune cine e de vină, zice T și vocea i se frânge.
Și primul ei cuvânt n-a fost unul aiurea, gen papa sau caca. Primul ei cuvânt nu a fost tati.
— Spune că-i de vină mama, plânge M și se trage un pas înapoi, iar lui F îi alunecă degetele de pe haina îmblănită.
M ridică geanta de pe jos. F se gândește că pielea de crocodil sigur e adevărată. Despre lacrimi nu știe ce să spună.
— Spune cine-i prostul, zice T și se cocoșează în același timp în care F își îndreaptă coloana.
M și T au vrut ca F să aibă o M și un T cu care să-și petreacă fiecare zi din săptămână. Așa că nu au intentat divorț. Dar verighetele le-au dat jos și jos au rămas.
— Tati, spune F și îi strânge cu putere mâna dreaptă, cea căreia îi lipsesc cele trei degete.
Le-a pierdut, tot așa, cum pierde ea trenul. La limită.
— Tati.
I-a scăpat lama drujbei, tot așa, cum i-au scăpat ei cheile de la mașină. Din greșeală.
— Tati.
M nu se mai vede, a plecat de lângă ei. A intrat în clădirea gării, ea și haina ei de blană și geanta ei din piele de crocodil. A luat și biletul cu ea. Telefonul l-a lăsat pe jos.
— Tati, spune F și el rămâne complet nemișcat.
F se agață cu mâinile de cămașa lui vărgată. A crezut mereu că-i material sintetic, dar acum i se pare moale și se-ntreabă dacă totuși nu-i mătase. Se aude claxonul trenului. T se scutură și se eliberează din strânsoarea lui F.
— Tati, șoptește F.
Se gândește că ea e proasta cea mai mare din familia asta, ea, care și-a imaginat…
T pornește spre șosea. Fără telefon. Fără mașină. Fără M și fără F, care rămâne lângă grătarul de canalizare. Sub care se află o legătură de chei.
