Vreau să traversez strada, ca să prind fluturele pe care-l tot fugăresc încă de la răsăritul soarelui, dar mă opresc la semafor. Jumătatea din faţă a tenişilor atârnă nerăbdătoare deasupra asfaltului. Maşinile, puse în mişcare de verdele pădurii, trec pe lângă vârfurile încălţărilor la o distanţă milimetrică. Asfaltul se transformă într-un canion imens, cât trei sferturi din univers, înghiţind şi maşinile şi semaforul şi zebra şi girafa. Doar fluturele mai zburătăceşte mirat prin aerul cald. E destinul meu să-l prind, aşa că mă arunc în hău. Îmi cresc şi mie aripi, pentru că aşa am visat azi-noapte, iar în această lume tot ce visezi se îndeplineşte a doua zi, negreşit. Mă alerg cu fluturele peste abisul unei foste străzi, în timp ce oamenii ne privesc miraţi de pe marginea prăpastiei. Unii se aruncă, fără să-şi fi visat aripile.
