Povestire scrisă de Marilena Demian, aleasă de Elena Vlădăreanu la Creative Writing Sundays, pe 29 septembrie 2024, la tema „sărăcia”.
În fața intrării e Ana Savu, colega mea de liceu. Fața ei plină de pistrui e roșie și transpirată. Corpul îi tremură necontrolat. Ce s-a întâmplat? o întreb. Au luat-o pe maică-mea! Cine a luat-o? O trag în casă. Azi dimineață. Au sunat la ușă, s-au repezit la ea și au luat-o cu un cearceaf. Stai puțin, îi zic, ia-o de la capăt. Erai acasă, cu mama ta, unde stai? În fundul parcului, clădirea aia cu acoperișul țuguiat. Păi nu stai la internat? Dorm la internat, că s-a rupt patul. Maică-mea doarme pe ladă. Nu știu ce să spun. Și nu i-ai întrebat? Au zis că au reclamat vecinii. Ce-au reclamat? Nu știu, au zis că de ce sparge, dar vor să pună mâna pe apartamentul nostru și au aranjat s-o ia pe maică-mea. Trebuie să faci o plângere la miliție, vrei să vin cu tine? Da, dar vii și până acasă să-mi iau ceva? Mi-e frică să nu se ia vreun vecin de mine. Tu n-ai treabă, doar cu noi au ce au, că vor să ne ia casa.
Clădirea elegantă în care locuiește Ana dă spre parcul Ioanid. Intrăm în apartament. În fața ușii sunt cioburi de farfurii groase, de faianță alb-gălbuie. Călcăm cu grijă. Parchetul din lemn vechi, cândva frumos, este pătat și ars în mai multe locuri, ușile jupuite și zgâriate, pe jos te împiedici de cârpe și hârtii murdare, un ochi de geam spart pare o pânză de păianjen. În cameră se află un dulap cu ușile scoase din balamale, o masă stă într-o rână și pe lada unui fost recamier sunt o pernă și o pătură mototolită. Prin ușa deschisă a bucătăriei vine miros de gunoi putrezit. Ana și-adună grăbită niște lucruri într-o traistă și zice Hai să mergem! Încuie ușa cu grijă.
Mă pun pe telefoane. Le spun colegilor că facem o colectă pentru Ana, care trece printr-o perioadă grea. Ce trebuie? Orice aveți de dat. Un băiat zice că părinții lui pot să doneze mobila lor veche, o duc ei, să le spun unde.
Luni, la școală, când o întreb de mama ei, Ana îmi răspunde cu indiferență că nu știe nimic. Îi spun că după-amiază să mergem la ea acasă că au adus colegii diverse lucruri. Ce lucruri? întreabă ea. Obiecte de care să vă serviți tu și mama ta. Haine, mâncare, lenjerie, un pat cu somieră. Ochii îi sclipesc ciudat. Știi tu că noi trăim din pomană? șuieră ea în urechea mea. Nu, bineînțeles, e acum un moment mai dificil... bâigui eu, surprinsă. Tu știi cine e taică-meu? E director general, tâmpito, o să vină acum șoferul lui cu mașina să mă ia la el. Ce te bagi unde nu-ți fierbe oala? Rămân mască. Iartă-mă, zic, am crezut că ai nevoie de ajutor, până vine mama ta… sau tatăl tău, m-am simțit datoare să fac ceva. Îmi întoarce brusc spatele. Apoi se răsucește la fel de brusc, iar ochii îi sclipesc iar. Ce mi-au adus?
Câteva zile mai târziu, spre miezul nopții, am auzit lovituri ciudate în geam. M-am ridicat și am văzut cum o femeie mătăhăloasă, cu o față buhăită, arunca cu pietricele. S-a trezit toată casa. Termină, că spargi geamul, ce dorești? Femeia s-a îndepărtat cu spatele, privind fix către fereastră. Pe trotuarul de vis-a vis, în lumina felinarului, am zărit-o pe Ana. Purta una din rochiile donate de mama.
