Povestire scrisă de Cristian Florentin, aleasă de Lavinia Braniște la Creative Writing Sundays, pe 15 septembrie 2024, la tema „Concizie și rescriere – o proză scurtă de 15.000 de semne sau mai mult (pe o temă la alegere), apoi rescrierea ei în cel mult 8.000 de semne”.
Deschizând ochii în acea dimineață, antropologul Aurel Sinulescu rămase pentru câteva clipe în lumea stranie a visului său, în care nu era decât un text, şi unul foarte mic, înghesuit la marginea de jos a unei pagini dintr-un manual sau jurnal ştiinţific. Cu toţii ştim că visele sunt croite mai mult din temerile şi sentimentele noastre decât din fapte sau întâmplări, iar în clipa aceea, a inerţiei visului, antropologul se simţea insignifiant, fiind o simplă notă de subsol, pe care studenţii o treceau mereu cu vederea. Aurel Sinulescu era mic, îngrozitor de mic, de numai un rând şi jumătate, iar pentru a-i spori sentimentul de neînsemnătate şi eşec, literele se înghesuiau unele în altele, strivite la baza paginii.
Ciudat mod de a începe o zi. Încet, începu să se detaşeze de lumea visului şi intră, păstrând încă gustul amar al spaimei şi morţii, în cea a realităţii fizice, a camerei şi vieţii sale de profesor universitar şi antropolog consacrat, la cei 73 de ani ai săi. Nu avea motive să se teamă. Sănătatea era satisfăcătoare, la universitate era şef de catedră, studenţii îl iubeau, colegii îl respectau, iar Guvernul European îl făcuse unul din cei mai importanţi antropologi din Uniune, prin sutele de proiecte de tezaurizare rurală pe care le coordona şi al căror patriarh era.
Poate doar proiectul Memoratoarelor îl îngrijora niţel. Aurel Sinulescu fusese întotdeauna un adversar al acelor dispozitive biotehnologice prin care oamenii puteau memora, cu ajutorul unor implanturi mnezice, conectate la fluxul cerebral, în câteva minute, tratate complicate, de sute de pagini, pe care în mod normal le-ar fi citit în câteva săptămâni. În domeniul ştiinţelor exacte, problema fusese tranșată de mult. Noțiunile erau mai uşor de cuantificat şi de transformat în influxuri cerebrale, plus că teoriile deveniseră atât de complicate de introducerea teogeneratoarelor – supercalculatoare care puteau crea şi îmbunătăţi teorii, încât oamenii abia le mai puteau cuprinde cu mintea. De la colegii lui matematicieni, Aurel Sinulescu aflase că, din 2035, de când fuseseră introduse memoratoarele în activitatea didactică, studenţii deveniseră mai buni în rezolvarea problemelor. În ştiinţă însă, inovaţia venea acum de la supercalculatoare, iar tezele de doctorat ale profesorilor deveniseră o succesiune de rapoarte ale teogeneratoarelor.
Aurel Sinulescu fusese unul din cei mai înverşunaţi adversari ai introducerii acestor dispozitive în practica ştiinţelor umane: „Mai bine am crea nişte supozitoare speciale, prin care cultura să se transmită mai simplu, prin rect”, afirmase el odată în faţa unei asistenţe selecte, de profesori universitari, rămasă cu gura căscată. „Dar nu e vorba aici de rect, ci de intelect“, îl contrazisese unul din colegii săi.
Dar, ca orice intelectual lucid, știuse de la bun început că bătălia era pierdută. Nicăieri şi nicicând omul nu câştigase împotriva progresului. Dacă se putea ca toţi să pară mai buni şi mai egali, fără niciun efort, de ce să nu se introducă aceste dispozitive?
În cei zece ani trecuţi de la introducerea memoratoarelor în practica ştiinţelor umane, profesorul a constatat ceva ciudat: ultimele generaţii au devenit mai bine pregătite, dar mai înverşunate. Diferenţe de gândire care înainte erau considerate fireşti delimitau acum tabere care se confruntau aprig. Pasiunile ideologice şi resentimentele erau duse la extrem, iar în lucrările lor, studenții pe care facultatea i-a crescut cu memoratoare utilizau un limbaj atât de tehnic şi uniform, încât profesorii îşi dădeau seama imediat din ce generaţie provin.
Poate de aceea, căutând explicații pentru spaima pe care o exprima visul său, antropologul se gândise instinctiv la acest proiect. Cartea în care el era o simplă notă de subsol semăna cu numeroasele tratate din arhiva memoratoarelor. Stilul ei era atât de limpede, încât nu părea scrisă de un autor anume, ci de un ins oarecare, ori de toţi oamenii la un loc.
În faţa bisericii noi construite în Rezervaţia rurală Fundeni, satul său natal, Aurel Sinulescu asculta slujba de duminică, care era pe sfârşite. Preotul vorbea despre Pilda lui Zaheu, vameşul care, atunci când Iisus intrase în Ierihon, se urcase într-un copac pentru a-l vedea mai bine. Iisus însă îi spuse să se dea jos, deoarece în seara aceea trebuia să doarmă în casa lui. Profesorul se gândise deseori la acest trebuie. Citind Evangheliile, de fiecare dată trăise senzația că, în spatele întâmplărilor, parabolelor şi miracolelor, se ascunde o poveste sinonimă cu lumea, situată în afara timpului, iar istoria nu e decât împlinirea acelui text.
Şi oamenii din jurul său trăiau într-o poveste – de fapt, în nenumărate poveşti, care-şi căutau împlinirea. Cei mai mulţi nu aveau nicio legătură cu satul, fiind foşti orăşeni, sătui de sărăcie şi nesiguranţă, care au acceptat să facă parte din acest experiment în schimbul unui acoperiş şi al crezului într-o viaţă mai bună. Tot ce trebuiau să facă era să asimileze, cu ajutorul memoratoarelor, diverse tratate politice, de practică şi ideologie comunitară, apoi să aplice tot ce considerau că este mai bun, corect şi folositor. Pentru aceşti cetăţeni ai lumii noi şi responsabile, cum îi descriau șabloanele mediatice, se alocau fonduri enorme de la Uniunea Europeană, se arhivau cărţi pentru memoratoare, iar teogeneratoarele lucrau neîncetat la perfecţionarea teoriilor. În rezervaţie era tot timpul o forfotă de idei, oamenii îşi distribuiau stickuri mnezice despre agricultură, creşterea animalelor şi construirea caselor, preoţii împărţeau materiale despre credinţă şi arhitectură religioasă, iar activiştii îi cereau mereu aprobări pentru distribuirea materialelor educative. Sub presiunea atâtor organizaţii, fiecare rezervaţie căpăta o dominantă ideologică. Nu fără o uşoară bucurie, antropologul constata orientarea tradiţionalistă a fostului său sat. De fapt, şi el contribuise la aceasta, prin aprobările pe care le semnase. Doar excesele ortodoxiste, cum ar fi uriaşa biserică în stil bizantin, construită în locul celei mici, cu o veche arhitectură moldovenească, îl supărau.
Paradoxal, progresul a făcut ca noul sat să pară mult mai tradiţional decât cel în care se născuse. Din ecotractoarele alimentate solar se auzeau chiote de veselie, iar muncile câmpului se desfășurau colectiv, într-un mod entuziasmant, amintindu-i de ţăranii care cântau la cosit, în copilăria sa. Casele erau construite dintr-un amestec foarte rezistent de lut şi nisip, despre care toate tratatele scriau că este specific românesc, deşi în zonă nu existaseră decât locuințe din chirpici, iar sătenii se îmbrăcau în acelaşi costum popular, femeile purtând un tip de ie cu un decolteu straşnic – o încântare pentru privirea sa de etnograf!
Pierdut în gânduri, Aurel Sinulescu nu mai asculta predica preotului. La facultate i se întâmpla adesea să uite de lumea din jur, o studentă spunându-i, într-o asemenea împrejurare, că parcă păşea mai mult pe vată de zahăr decât pe pământ. Totuşi, ceva i-a atras atenţia acum în cuvintele preotului, care relata o versiune stranie a Pildei lui Zaheu: „Iisus se apropie cu un băţ de copacul în care se urcase Zaheu. Dar iată că acesta, văzându-i puterea şi învârtoşarea inimii, se urcă tot mai sus, în vârf, şi începu să miaune. Iisus începu să zgâlţâie copacul, spunând: Au, dar ce eşti oare tu, Zaheu, de miauni aşa cu frică: pisicuţ sau motănică?”
La auzul acestor cuvinte, credincioşii începură să râdă. Cerând să se facă linişte, preotul se lansă într-o alocuţiune înverşunată la adresa discriminării de gen în istoria umanităţii, la care femeile, chiar şi bătrânele satului, aprobau zgomotos. Profesorul recunoștea, cu stupoare, stilul rece, limpede şi uniform, al tratatelor, pe care-l repetau studenţii la cursuri. Apoi, la microfon îşi făcu apariţia un sătean în care Aurel Sinulescu recunoscu un fost student care, demult, vara, în timpul facultății, ieşea în întâmpinarea fostului prinţ Charles, deghizat în cosaş transilvănean. Purtând o barbă lungă, vopsită în alb şi o cămaşă tradiţională pe care erau imprimate nişte buze apăsate de un deget, individul îl împinse pe preot şi se aşeză în genunchi, într-o poziţie amintind de rugăciunea unui budist. Ceilalţi îi apostrofau, încercând să-i scoată afară, astfel încât slujba se transformă într-o îmbulzeală generală. Dând să iasă din biserică, Aurel Sinulescu se lovi de o bătrână din vechiul sat, înspăimântată, care făcea cruci la repezeală. Ar fi vrut s-o ajute, însă preotul se apropie rânjind şi, cu o expresie maniacală, îi spuse apăsat:
— Mamaie, fă-ţi o cruce mare, căci diavolu-i bătrân…
În următoarele zile, antropologul fu martorul unor evenimente nemaiîntâlnite. Întreaga rezervaţie părea a se scinda, treptat, în diverse grupuri, cu orientări ideologice şi idei care reflectau o adevărată dezordine mintală: liber-cugetătorii propuneau o nouă religie în care oamenii să se închine la farfurii de plastic, partizanii arhitecturii gotice încercară să dea foc noii biserici bizantine deoarece li se părea că „nu exprimă destulă lumină”, unele femei alergau dezbrăcate pe uliţe cu nişte zurgălăi legaţi de sâni, altele purtau un costum negru lung, care le acoperea tot corpul, părând nişte strigoi ambulanţi, iar în sat apărură, din senin, apărători ai drepturilor animalelor care cereau ca oamenii să nu mai mănânce carne, iar cei care au permis sterilizarea lor „să fie grabnic jugăniţi”.
La câteva zile de la apariţia acestor manifestări, antropologul dădu alarma la Centru, iar Rezervaţia rurală Fundeni intră în carantină. A fost o decizie inutilă însă, deoarece în scurt timp s-a constatat că asemenea simptome se înregistrau în rezervaţii de pe tot cuprinsul Uniunii Europene. Sătenii lumii noi păreau atinşi de o psihoză textuală care, la fel ca predica preotului, se manifesta prin asocieri bizare între fragmente din diverse memoratoare, deoarece populaţia care nu folosea dispozitivele nu era afectată.
Cercetătorii au analizat toate memoratoarele utilizate în ultimele luni. Iniţial se credea că vor fi câteva, dar în final s-au descoperit peste 300 de tratate asimilate de participanţii la experimentul rezervaţiilor rurale. Aurel Sinulescu era consternat. În întreaga sa activitate de profesor universitar, nici el nu era sigur că citise atâtea cărţi de antropologie, etică sau politică. Desigur, dacă se ţinea cont şi de articolele ştiinţifice, se ridica totuşi deasupra unui agricultor…
La o primă analiză a tratatelor mnezice, oamenii de ştiinţă nu au găsit nimic suspect, aşa că au apelat la cel mai performant teogenerator din ştiinţele umane. Depăşind logica dialectică a noţiunilor de Fals şi Adevărat, minimalizând acele zone gri ale ştiinţei în care totul era incert, nimeni nu putea contrazice aceste supercalculatoare, deoarece întruchipau perfecţiunea semanticii şi argumentării.
Oamenii de ştiinţă introduseră tratatele mnezice ca variabile iniţiale. După câteva zile de procesare, în loc să redea secvenţe de cod aberante, teogeneratorul afişă un mesaj ciudat: „Viteai Mihazu”. Literele începură să se amestece, făcând totul de neînţeles, apoi altele noi apărură, alcătuind propoziţii fugitive: „Ţi-e dor de copilărie? Vino la tanti să-ţi dea ţâţă, puiule!”, pentru ca în final calculatorul să repete un singur cuvânt, „Mierloi”, înainte ca totul devină o succesiune de caractere care se schimbau fără a alcătui niciun cuvânt inteligibil.
Primul produs al simboizei dintre om şi maşină a fost un virus mnezic denumit după porecla unui tânăr din sat, considerat sursa inefcţiei. Aurel Siunlescu şi-l amintea. Era bolnav şi dislexic, vorbea puţin, greu şi împelticit, de cele mai mutle ori pentru a cere bani. Îl găsea mereu la cârcuimă, unde pirmea ţigări şi băutură din milă. În tinereţe îi împrumutase desoeri cărţi, poliţitse sau de avetnuri, pe care i le înapoia mereu pătate cu un cerculeț alb, amprenta ulcelelor cu latpe pe care aşeza cărţile.
Antropolgoul nu putea înţelege ce avusese speical acel biet ins pe jumtăate retardat. Memoratoarele nu-l ajutaesră cu nimic în scutra sa viaţă. Deşi murise de ciroză în umră cu câţvia ani, o partea din mitnea acestui sărac nefericit trăia în continuare, în calculataorele sau telefaonele din întreaga lume. Nimeni nu se mai paote apăra acum împortiva sa, fiind prezent preuttindeni. Din cauza lui Mierloi, oamenii citesc acum toutl cât mai reepde cu puitnţă. Acţiunea viursului e sipmlă, o sevcență biotenholgoică de cod ametsecă litreele cuvitnelor, la înecupt imperecptibil. De aceea, cum obsrevi priemle smene, trbeuie să citşeti cât ami redepe, dereaoce cuviinetle diven aopi de neîţeneles, sesnul dipsree şi ştii că demeţna va pnue cuârnd stpăâinre pe ott…
