Povestire scrisă de Ruxandra Manea, premiată de George Cornilă la concursul trimestrial de povestiri – „M-am tot plâns de dezvrăjirea literaturii și de mutarea acesteia într-un loc al micilor drame cotidiene, banalizate și astfel lipsite de miză. Poate cel mai mare neajuns al unui text este să rămână o înșiruire de cuvinte pe foaia de hârtie sau pe ecranul care astfel nu sunt decât bariere între cititor și scriitor. Deși povestirea de față nu-și lămurește toate tainele, reușește, dincolo de subiect, să construiască răbdătoare, prin detalii, acumulări, observații, o atmosferă, un spațiu și o stare în care cititorul este atras”.
— Unde e Jorik? a întrebat mama. Tocmai acum când trebuie să ne pregătim de mutare la Dragomirești, că începe iarna.
— Nu știm, am răspuns amândouă deodată, iar Chira a spus că ea nu l-a văzut de mult.
Când mama punea întrebarea, noi două ridicam din umeri de fiecare dată și răspundeam mereu la fel. Atunci mama ieșea din cameră, crezând că jucăm același joc de-a v-ați ascunselea de care nu ne mai săturam, și era foarte adevărat că noi nu ne săturam niciodată de asta; mama lăsa ușa camerei deschisă, noi ne uitam una la alta în același timp și-ncepeam apoi să-l căutăm pe Jorik până spre seară uneori, iar asta se întâmpla destul de des în ultimele săptămâni, ca în joacă.
— În seara asta tata a luat pușca de vânătoare să-l caute pe Jorik, a spus atunci mama, ieșind din cameră.
Casa noastră de vară era mare și galbenă ca gutuile toamna, cu balcoane de fier forjat la cele două etaje, cu multe camere încuiate pentru noi, mai ales în partea dinspre nord, unde Lina, doica noastră care părea încă de pe atunci de o sută de ani, stătea seara în bucătărie și sorbea dintr-o strachină, pusă pe un colț de masă, zeamă de melci cu usturoi, din aceia cu cochilie mare, când ea credea că nu o vede nimeni, și spunea că „De acolo vine frigul, maică, totdeauna“; o casă sprijinită pe cinci coloane în centru, la intrare, formând un portic (am aflat și eu mai târziu că așa se numește); cinci coloane rotunjite, îmbrăcate în parfumul mov al glicinelor, cu ferestre multe arcuite în partea de sus; o casă ținută departe de zgomotul orașului și așezată mai degrabă înspre câmpiile care dospeau vara sub soarele fierbinte și trosneau iarna sub crivăț.
Când se întâmpla ca fratele nostru Jorik să nu mai fie de găsit, noi două începeam căutarea imediat, cu frenezie, chiar din locul în care ne aflam, și cum se face că porneam ca într-o misiune mai mereu din interior, din camera noastră; și începeam din spatele ușii, dar acolo nu vedeam agățate în cuier decât vestele și pelerinele noastre, un căpăstru de piele neagră pentru mânzul pe care Jorik călărea alături de tata, adesea, pe câmpiile din jurul casei noastre, când Ian, fratele nostru cel mai mare, era plecat în armată; apoi căutam sub scaunul cu brațe puternice, cu spătar cu trei bumbi mari cusuți acolo de Lina, câte unul pentru fiecare dintre noi trei, deasupra căruia era tabloul din care apăreau trei chipuri de copii, cu breton tăiat drept și crenelat peste frunte și urechi, cu pielea albă ca de hârtie, blonzi, cu ochi mari conturați cu creion negru peste fotografia în culori șterse; urma apoi dulapul din burta căruia scoteam plăpumile colorate cu fețe lucioase, pernele cu puf de gâscă stivuite una peste alta în mijlocul camerei ca pietrele unui castel peste care ne aruncam după ce ne luam avânt sărind de pe scaune și tremurând de bucurie ori de frica de a nu fi văzute de mama sau de Lina, ceea ce era mult mai rău; după care urma patul, de cealaltă parte a camerei, la care ajungeam după ce ne strecuram grăbite, târându-ne în genunchi și pe coate pe sub masa ovală cu patru scaune, o masă înfiptă bine în covorul din fire lungi de păr de cămilă vopsite roșu; un pat mare în care dormeam amândouă una lângă alta, cu picioarele spre ferestrele bovindoului, multe și înalte, unul pe care nu puteam să-l urnim din loc oricâte sforțări am fi făcut; noi nu conteneam să-l căutăm pe Jorik ridicând cu bucurie pernele, cuverturile, păturile; până și salteaua mare și grea era dată la o parte din locul ei.
După ce terminam cu mobila, împrăștiam jucăriile în toată camera, ca și când am fi uitat de Jorik; bucătării din plastic complet utilate în care se putea găti, păpuși și plușuri ce deveneau ființe adevărate, sau vulpi, iepuri, bursuci, ursuleți adevărați, cu care se putea vorbi, cu care ieșeam la plimbare prin parcurile desenate de noi pe foi mari de carton, cu care jucam în piese de teatru improvizate pe loc, și tot așa, de multe ori; urma apoi deschiderea ferestrelor bovindoului, în spatele cărora zăboveam vara mult timp și stăteam agățate de cercevelele de jos, ca niște rufe puse la uscat, cu picioarele în pantofii de lac râcâind cu vârfurile tencuiala albă în așa hal, încât Lina nu mai contenea cu dojenile cele mai năstrușnice, de felul „Capre turcești! Plecați de aici! Capre turcești!“,în timp ce ne uitam absolut absorbite către lacul ca un ochi albastru pal din depărtare, care se făcea gri și îngheța de cum venea toamna, de la primele pale de vânt rece coborâte dinspre nord, și ne prefăceam chicotind că Lina nu vorbește cu noi, ceea ce o înfuria și mai tare și pleca bombănind cu promisiunea că ne va spune ea lui tata.
Când îl căutam pe Jorik, glasul mamei pătrundea prin ziduri și ajungea la urechile noastre ca dintr-un difuzor, iar pe noi ne împietrea frumusețea lui; și-abia mai târziu venea rândul să continuăm să facem ce ne spunea ea, adică să-l căutăm și pe-afară pe fratele nostru. Mama, ușoară, ca un uriaș parfumat, într-un capot negru și lucios de mătase, cu crizanteme mari ca niște bulgări de zăpadă trandafirie, cu trei volane diafane împrejurul gâtului și cu mânecile lungi ca niște clopote enorme, plisate, peste mâinile ei mereu albe, într-un miros de lavandă care-o izola de noi și de jocurile noastre ani de-a rândul, și de-atunci și mai mult, ne îndemna mereu să ieșim afară și să-l căutăm pe Jorik. Jorik apărea la un moment dat de undeva, niciodată nu ne-a divulgat ascunzătoarea lui, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat și toate se linișteau și deveneau iar ca înainte.
În seara aceea, din spatele ferestrelor dinspre nord s-a auzit auzi un lătrat subțire și ascuțit pe care-l mai auziserăm și în alte seri. „Vulpile“, a zis Lina îngândurată, apărută ca prin farmec lângă noi, și ne-am oprit brusc amândouă, am ascultat și ni se părea că nimeni nu se mai mișcă pe o rază de câțiva kilometri de jur-împrejurul nostru, cu centrul în mijlocul camerei noastre. Ca și-n alte dăți, am alergat apoi într-un suflet s-o găsim pe mama, să-i spunem că am auzit iar lătratul; dar și acum, ca de fiecare dată, ca un făcut, ne ieșea în cale Lina, enervată de clocotul în care dădea toată casa din cauza căutării lui Jorik, tocmai când ne pregăteam de plecare.
„O pacoste care apare și dispare după cum vrea“, a zis ea. Atunci, Lina nu a vrut să-i aducă mamei o cafea tare, care să-i ia migrenele frecvente, și eu am auzit un zgomot puternic în bucătăria în care nu avea voie să intre nimeni fără acordul doicii. Apoi s-a auzit un foșnet puternic, ca și când se vărsase în vatra aprinsă ceaunul cu apă pusă la foc pentru jumulirea unei gâște. Pasărea urma să fie umplută pentru prânzul de rămas-bun de a doua zi, la care fusese invitată familia colonelului Caraman, niște prieteni vechi de-ai tatei. Ne-am întors înfricoșate în camera noastră și-am început să suflăm într-un geam al bovindoului cu flori de gheață în colțuri și să ștergem sticla aburită cu mâneca rochiilor de catifea albastră.
Un vânt rece începuse să bată cam de pe la prânz și nu se oprise toată ziua, astfel că abia spre seară camera noastră mare și înaltă prinsese a se încălzi, iar noi încetaserăm destul de repede căutarea lui Jorik pe afară și intraserăm în casă. Prin cele două ochiuri de geam încălzit nu se vedea bine departe, dar se zăreau lăstărișul cu frunze negre, agățate ușor de ramuri, și o lumină gălbuie intrând prin portic înăuntru, dinspre nord; fulgi mari de zăpadă se așezau peste lăstăriș, mai departe, peste lac, și abia dacă se mai putea vedea de la fereastră din cauza perdelei trase pe deasupra locurilor. Iar noi stăteam cu nasurile lipite de geamuri să-i vedem pe tata și pe Jorik când se întorc.
Noaptea venise, vocea parfumată a mamei ne-a spus prin zidurile sparte de ușile deschise că trebuie să intrăm sub plapumă și că ne aduce ceaiul de lămâie, ca în fiecare seară. Era altfel în seara aceea vocea ei. Nu știu cum s-o descriu, dar era altfel, ca și când era dusă departe, umbrită de ceva ce nu se putea vedea. Dar noi nu ne clinteam nicicum de la fereastră și atunci am auzit din nou acel lătrat ascuțit. Ni s-a făcut o frică mare, care ne-a făcut să ne lipim una de alta dintrodată, umăr la umăr.
Chira a auzit prima. Un nechezat brusc și apoi o lovitură violentă s-au auzit apoi dinspre grajduri. O ușă s-a trântit. Casa părea pustie, era diferită în noaptea aceea, de parcă nu fusese niciodată locuită, ci desenată pe foaie de hârtie sau în mintea cuiva. Era atât de liniște! Chira dispăruse și ea de la fereastră și mi se părea că se învelise bine cu plapuma, încât ghiceam că acolo sunt ochișorii ei ca două mărgele negre de sticlă ieșind dintr-o vizuină caldă, protejată de crivățul care începuse să încrețească luciul lacului și să-i adune zbârciturile laolaltă în broboane din ce în ce mai mari.
Când m-am întors cu tot corpul spre fereastră, vremea se limpezise dintr-o dată și stele sticloase apăruseră deasupra lacului. În această liniște adâncă, pe fereastra deschisă, drept în fața mea, nu se știe cum, a intrat o vulpe care m-a făcut să dau înapoi câțiva pași și să încremenesc. O vulpe adevărată, vie, portocalie, mică, cu nasul negru ca al unui câine, cu o coadă mare, sură și lânoasă și cu peri lungi și aspri albi la vârf, ieșind din spinarea ei și dinspre coaste. Vulpea a intrat calmă ițindu-și ochii ei oblici și verzi în camera noastră, și-a înfipt bine în podea picioarele scurte care păreau încălțate cu șosete lungi și negre, și și-a arătat colții ca niște ace. Mârâia și lătra scurt și ascuțit. Umbra ei uriașă i se proiecta în lumina ce intra prin ușa deschisă, se pare, și ieșea pe fereastră afară, departe, părând că trage vietatea cu tot cu burta ei sură afară, spre lacul dinspre care venise. Apoi am auzit deslușit:
— Alice, Jorik e cu mine de-acum. El știa că voi veni, dar se-ascundea. L-am găsit pe fratele tău în lacul înghețat. I-am văzut de multe ori pe Lina și pe tatăl tău căutându-mă în jurul lacului, cu puștile de vânătoare, aici și la Dragomirești.
Când a dispărut vulpea pe fereastră, nu mai știu unde era Chira și cum a intrat ea împreună cu mama, cu ceaiul de lămâie.
