Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Péter Demény la Creative Writing Sundays, pe 14 iulie 2024, la tema „Portretul unui om în derivă”.
Cei care trec pe lângă ea pe stradă, la supermarket sau la birou nu știu că Elena de fapt nu este femeie, ci o copilă. De cele mai multe ori, o copilă timidă care se teme să rostească cuvintele cu voce tare, să spună că își dorește o mărire de salariu, care se teme să rămână singură în casă când iubitul ei este plecat la meciuri sau la bere. Dar și mai des ea este o copilă care plânge cu lacrimi invizibile pe care le șterge cu șorțul de bucătărie vișiniu cu volănașe primit cadou de la maică-sa.
Fiind o fetiță de felul ăsta, își dă seama că nu trece o zi în care să nu se plângă de ceva: în metrou e prea cald, la birou e prea frig, medicul a întârziat și i-a greșit scrisoarea medicală, salariul este prea mic, glicemia e prea mare, Călin îi acordă prea puțină atenție, nu o invită și pe ea în oraș atunci când el își serbează ziua de naștere împreună cu colegii de la serviciu; de 8 martie, el cumpără buchete de flori doar pentru mama și bunica lui, nu și pentru Elena.
După ani și ani de terapie, își dă și mai bine seama că ea nu este femeie, ci o fetiță cu papuci ieftini din plastic, cu două numere mai mari, care visează – de fapt, își închipuie – tot felul de scenarii prin care ar putea să plece din satul unde a crescut. A rămas aceeași fetiță și în ziua când împlinește 37 de ani și terapeuta ei îi spune ceva legat de copilul interior care nu a primit suficientă atenție din partea mamei. Poate că așa a fost, poate că femeia s-a ocupat de ceilalți trei copii și prea puțin de mezină. Așa încearcă Elena să-și explice de ce maică-sa nu s-a jucat niciodată cu ea în copilărie. Și tot așa încearcă să-și explice – prin felul în care maică-sa fusese ocupată cu treburi casnice – ziua aia de toamnă când o uitaseră încuiată într-o magazie plină cu televizoare vechi. Cineva din familie, nu-și mai amintește cine, o găsise seara, după ce se terminase toată tevatura cu un parastas făcut pentru bunicul fetiței. Elena se gândește și azi că o parte din ea a rămas încă în magazia aia cu geamuri murdare, dincolo de care se auzea doar cântecul cocoșului și, la răstimpuri, vocea preotului venit să cânte la parastas.
Dacă ar fi fost astăzi întreagă, poate că nu ar mai fi suferit atât de tare de fiecare dată când Călin ieșea în oraș la bere sau mergea să fumeze iarbă în Cișmigiu cu cel mai bun prieten sau când fusese plecat o săptămână în team building la Lacul Sfânta Ana și se întorsese acasă combinat cu o colegă din firmă.
Își imaginează magazia cu televizoarele așezate unele peste altele, ca o piramidă făcută din cutii din lemn ce îmbrățișează tuburilor catodice. Se gândește la piramidă în timp ce-i trimite un mesaj noului ei iubit, bărbatul de care s-a îndrăgostit după aproape doi ani de la plecarea din apartamentul lui Călin.
Treptat, l-a uitat pe Călin, se mai gândește la el doar uneori, numai atunci când fetița din interior devine mai plângăreață. Nimic nu-i convine, indiferent de cât de mult se străduie iubitul ei de acum. Mai rău este că el nu i-a greșit cu nimic. Elena s-a supărat o dată pe el pentru ceva ce visase ea. Se făcea că el își trimitea mesaje și SMS-uri cu o femeie care, în realitate, este măritată și gravidă. O zi întreagă nu l-a privit în ochi pe Paul, i-a servit micul dejun – o cafea neagră și două sendvișuri – fără să-i răspundă la întrebări. Când Paul rostea: „Ce ai, de ce ești supărată?”, Elena îi întorcea spatele, zicea printre dinți: „Nimic” și se ducea în bucătărie. Privea pe fereastră și încerca să-și găsească o ancoră în imagina familiei perfecte de la 4. Era vorba de cuplul care locuia trei etaje mai sus, în același bloc cu ea și Paul. Spre deosebire de ei, care nu aveau copii, cuplul de la 4 avea o fetiță. De fiecare dată când o vedea pe fereastră pe vecina ei plimbând fetița pe aleea dintre blocuri, Elena nu putea să nu se întrebe în ce moment al vieții ar urma această femeie să-și uite fiica undeva – poate în parc, în parcarea unui supermarket, a unui mall, așa cum o uitaseră părinții pe Elena în magazie, într-un moment de neatenție. Nu a vorbit niciodată cu maică-sa despre episodul ăsta, despre ziua petrecută în magazie, de parcă copila ar fi fost un obiect vechi, prăfuit, pe care nu mai ai de ce să-l păstrezi în casă. Un obiect despre care știi că-ți va aduce numai nefericire și lacrimi, la fel în ziua când l-ai născut și ai fost dezamăgită că nu-i băiat. Obiectul-copil-fetiță-femeie nu poate fi lipit pe o planșă de carton, pentru ca toți copiii de la grădinița unde lucrezi ca educatoare să învețe despre al cincilea anotimp. Acel anotimp care își dorea să plece din sat, să se urce într-un autobuz și să meargă până la București, știind că nu îi va fi dor de tine, dor de voi. Acolo unde iubiții ei, ai obiectului, nu o vor uita încuiată în casă și o vor îmbrățișa cu fiecare ocazie, o vor săruta, o vor ține de mână și îi vor spune povești cu prinți și prințese, iar fetița-obiect nu va plăti 370 de lei pe o ședință la psihoterapeută. Pentru că în lumea asta bărbații cu care ea face sex și cu care își trăiește viața de adult plătitor de facturi o vor învăța să-și ierte sau să-și uite mama.
Va purta pentru bărbații ei un șorț de bucătărie vișiniu cu volănașe, va spăla chiloți și șosete și va curăța litiere, iar zi după zi în oglinda aburită din baie se va vedea pe ea, fetiță, și se va întreba cum de o pot ei săruta, penetra, mângâia, calma când ea, de fapt, e o fetiță cu lacrimi uscate pe obraji, ca două șine ale unui tren ce a uitat să oprească în gările unei mame necunoscute. O femeie pe care Elena nu a cunoscut-o așa cum și-ar fi dorit. Pentru că acum, când tocmai a împlinit 37 de ani, ea știe că mamele nu-s făcute din același aluat ca personajul Lorelai din „Fetele Gilmore” și că adevăratele mame sunt cele care plătesc indirect facturile psihoterapeutei.
Cei care trec acum pe lângă ea pe stradă, la supermarket sau la birou nu știu că ea, de fapt, nu a fost niciodată iubită de mama ei și că, după ce a ieșit din acea magazie, a rătăcit întreaga viață hrănindu-se cu relațiile mamă-fiică văzute în filme, seriale, telenovele, poate chiar în filmele de Crăciun de pe Diva. Pentru că pe micile ecrane fiicele nu se întreabă niciodată dacă mamele lor le iubesc. Pe micile ecrane, iubirea mamei e un clișeu solid ca drobul de sare, iar fiicele nu trebuie să se întrebe mereu: de ce nu e mama interesată de ce se întâmplă cu mine?
