Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Péter Demény la Creative Writing Sundays, pe 14 iulie 2024, la tema „Portretul unui om în derivă”.
Am s-o mint când am să trec pe la ea în noaptea asta, dar va spune că a fost doar un vis ce îi arată că o veghez dintr-un alt palier temporal, de parcă timpul ar fi interminabil, deși ultima lecție pe care i-am dat-o, fără să vreau, a fost că viața se poate opri într-un mod neașteptat, de aceea i-am spus, când era adolescentă, că e bine să nu piardă nicio clipă, să își aducă aminte că e liberă, să își imagineze că-i sunt alături chiar când nu o să mă mai vadă în carne și oase, să n-asculte nimic din istoria din spatele meu, din ce strigă mama mea spre mine și șirul de femei din urma mea, care s-au născut unele pe altele și au murit unele după altele, care și-au pus speranțele în copii, apoi în nepoți, pentru că îmi doresc ca ea să fie ferită de durerile cu care am plecat, de neîmplinirile care ne-au obosit și ne-au îmbătrânit, întrucât adevărul ei va fi suficient, nu va avea nevoie și de al nostru, căci ea merită tot ce e mai bun, ce mamă nu ar spune la fel?, ea are nevoie să audă doar încurajările, deși cred că nu îi pot transmite mai mult decât a primit deja la naștere, pentru că a fost ținută la piept de mai multe femei, de la care a căpătat anticorpi, cum avea să spună tatăl ei, pentru că și el a trebuit să mintă și să se mintă cumva, ca să uite că a rămas fără soție, iar ea nu a avut mamă mai mult de o zi, dar m-a avut apoi pe mine, mititica, după toți anii în care am așteptat-o, iar de când am întâlnit-o, a devenit reușita mea cea mai mare, în care am pus iubire și cred că nu accidentul aviatic m-a omorât, ci faptul că am depus în ea totul înainte de a arde, căci pe ea am strigat-o în timp ce cădeam de la zece mii de metri, în timp ce golul din stomacul meu creștea, dar ea poate nici nu a auzit atunci, așa cum nu a auzit nici când mama ei dintâi a căzut în baie, din cauza unei embolii, la câteva ore după ce a născut-o, dar de unde știm noi că răul acela nu a fost un bine, poate de aceea a putut merge mai departe prin viață, luându-și putere din sânii doldora de lapte ai unor străine, care i-au dat dragoste și au compătimit-o, dar s-au și rugat pentru ea și nu vor uita niciodată că în acea maternitate, lângă copiii lor, a fost ca o soră și fetița aceea orfană, pentru că atunci când o femeie ține un copil la sân devine mama acelui copil, chiar dacă nu l-a născut ea și e posibil ca tocmai asta s-o fi ajutat să se descurce așa de bine cu ce avea să urmeze, cu un tată trist, care a murit odată cu soția lui, pentru că a împietrit, și care a murit încă o dată cu mine, dar uite că ea s-a sprijinit la început pe bunici, despre care nu știa că ajunseseră în pragul nebuniei de atâta durere, pe prietenii de mai târziu, care i-au dat impresia că n-ar fi singură, mai apoi pe mine, care i-am fost alături până la maturitate și i-am rămas aproape și acum, de aici, unde simt la fel ca întotdeauna, așa cum numai o mamă simte, că ea trebuie să reușească, pentru că înapoi nu are unde să se ducă, în urmă nu a mai rămas nimic, în afară de amintirile pe care le-am lăsat altora de o parte și de alta a aleilor din cimitir, pentru că memoria le va juca din ce în ce mai multe feste și vor uita de neamul lor cel adormit, asta chiar ar fi o deșertăciune – să credem că își vor aduce aminte, dar oricine ne-ar căuta acolo ar găsi un trecut nemișcat și ce rost ar mai avea altceva, când ea merită doar să reușească, atât, iar asta îmi repet de când am văzut-o în fotografia aceea alb-negru, stând în scutece pe pat, pe spate, uitându-se spre stânga, la aparatul de fotografiat, în timp ce tatăl ei, în doliu, cu barbă, o privea – cum să nu fie fotografia cea mai frumoasă din lume, din lumea mea?, pentru că acel instantaneu se petrece perpetuu, el neluându-și ochii de la ea, iar ea urmărind lumina, lumina unui bliț, a multor perechi de ochi în care a căutat să găsească pe cineva în stare să o vadă așa cum era, și uite cum până la urmă a găsit, deoarece în clipa în care am cunoscut-o, mi-am uitat toate rolurile prin care trecusem până atunci, toate nereușitele, pentru că fotografia aceea mică și ușor ruptă pe margini, purtată în poșetă tot restul vieții mele, lipită pe toate părțile, pe care ea ar fi vrut să mi-o strecoare sub mâinile înțepenite când urma să mă îngroape, dar nu aveau să se găsească decât părți carbonizate de corpuri și puține lucruri din bagajele pasagerilor, acea fotografie s-a mărit cât un afiș, s-a lipit de toate ferestrele pe unde am ieșit din mine însămi și am intrat în destinul fetiței mele, ca să-i fac loc, să aibă din ce în ce mai mult spațiu, să poată păși cu încrederea pe care n-am avut-o noi, șirul nostru de femei care n-am putut să trăim mai mult și s-o ajutăm mai mult, dar ea va rezista, ea va avea o viață mai bună decât a noastră și am să-i repet asta și la noapte, iar când se va trezi, va simți că va fi bine și va avea curaj încă o zi, pentru că încrederea în viitor este o minciună de care are nevoie.
