Povestire scrisă de Iulia Biró, aleasă de Ciprian Măceșaru la Creative Writing Sundays, pe 26 mai 2024, la tema: „scrieți o povestire în care un personaj din zilele noastre poartă o conversație cu o personalitate din trecut”.
Îl chinuie gândurile din nou. Cocoșii au cântat aproape de ziuă, iar sclavii umblă deja pe holuri, ca niște umbre foșnitoare. Zadarnic a băut aseară vin cu ceai de mac și a chemat-o pe soția păcăliciului de Cassius Chaerea să-i mângâie bărbăția până l-a cuprins tremuratul. De câte ori închide ochii și simte că trece apa neagră a somnului, vede fețele lor blestemate, așa cum le-a cunoscut pe fiecare ultima oară când le-a privit, strâmbate în chinurile morții. Le vede, tresare, o mână ori un picior i se azvârle-n aer și smucitura îl deșteaptă, să se uite, cu părul ridicându-i-se pe ceafă, la luminile și umbrele din cubiculum. Se atinge și se mângâie până iarăși tremură. Apoi, în loc să fie fericit, plânge cu sughițuri, ca un nevolnic, de-l sperie pe bietul Lucius, care schelălăie și se ascunde într-un colț îndepărtat al încăperii, o pată mai întunecată decât întunericul.
Noapte de noapte, așteaptă zorii, ca să poată dormi puțin. Între timp, mintea lui țese fantasme și învârte cuvinte. „Sunt Gaius Iulius Caesar Germanicus”, șoptește. Nu-i place șoapta. „Al treilea împărat roman, un zeu în anul al douăzeci și șaselea al vieții mele pământene”, strigă. Pentru o clipă, o fericită clipă, zgomotul e mai puternic decât gândurile. Când nu este altcineva în jur și soarele nu alungă noaptea îngropată în ziduri, se simte doar singur. Se uită în jur, își vrea câinele lângă el. „Lucius!”, spune înspre colțul în care îl știe ascuns. „Luci-Luci, negrule, hai acum!”, insistă, dar animalul schelălăie și nici nu se uită înspre el. De obicei, după plânsul stăpânului, asupra lui Lucius se abate piciorul care lovește. Câinele a învățat să se ascundă.
Se dă acum repede jos din pat, uitând, în furia care l-a cuprins, că de o vreme nu mai poate face asta, corpul îi e prea slab pentru grabă. Picioarele i se taie, este aproape să cadă, ceea ce îl umple și mai tare de furie. Se duce spre Lucius și îl lovește: „Ticălos trădător, când te cheamă Împăratul, vii!”. Câinele schelălăie, se întoarce spășit către stăpân și începe să-i lingă piciorul drept. Caligula îi simte limba ca o bucată caldă de carne pe dosul piciorului și se cutremură, amintindu-și hălcile însângerate împrăștiate mai deunăzi prin toată arena de către leii înfometați de câteva zile. E mulțumit de cum i-a ieșit planul ăla, îl cocea de câteva luni. A vuit Roma, s-a cutremurat Imperiul de frică, după luptele acelea cu gladiatori. Aranjase ca în arenă să fie mai mulți lei decât luptători, apoi a decretat că mai este nevoie de oameni, pentru jocuri onorabile și delectabile. A poruncit să se dea jos parapetele care separau arena de o secțiune a tribunelor, unde s-a nimerit să se afle exact atunci câțiva dintre marii săi oponenți. Timp de câteva clipe, oamenii n-au priceput ce se întâmplă, după care înțelegerea i-a izbit pe toți. Spectatorii aflați la adăpost de pericol au înnebunit, duduiau tribunele. Pe cei dați la lei a pus stăpânire groaza. Trădătorii trebuie să moară, și-a zis Caligula, și a privit din tribuna imperială cum au fost toți sfârtecați de animalele flămânde, cum sângele scurs făcea cu praful din arenă un noroi maroniu de o frumusețe stranie. Ei îl bârfiseră, îl numiseră capră păroasă, îl pândiseră cu ochi veninoși, îi auzise șușotind în umbră. I-au plănuit moartea, dar el a fost mai iute.
Lucius lipăie acum apă din vasul de aur pus special pe jos și se culcă pe blana de urs de la picioarele patului imperial. De afară, prin ferestrele lăsate deschise ca să se mai miște aerul cald și stătut strâns peste zi în palat, se aude vaietul unei cucuvele și parcă umbre se preling pe pereți. Pe Împărat îl trece un fior, neputința și rușinea îl îneacă și, dacă ai fi foarte aproape de el, l-ai auzi bolborosind: „Mizerabila apăsare a inimii, noaptea! Frica asta mare, pasăre de pradă care se rotește mereu deasupra mea!”.
Lui Caligula i-ar plăcea să poată uita. Acesta este blestemul lui: nu uită chipul niciunui om pe care l-a văzut murind vreodată. An după an, se adună tot mai multe chipuri, morți ai lui sau ai altora, uciși prin voința lui sau morți altminteri. E ca și cum toți se agață de el ca să-și răzbune moartea. Caligula îi trage după el și se teme că și ei or să-l ducă tot mai mult în lumea întunecată din care apar. Seară de seară, încearcă să-și amorțească simțirile cu vin și ospețe și desfrâu, ca într-o oglindă a lui Jupiter pe pământ. Noaptea, morții iar nu-i dau pace. Acum, i se pare că o umbră vine prea aproape. El urlă, ochii îi ard și dinții i-s dezgoliți. Izbește pocalul de marmura peretelui de est. Sângeriul vinului înflorește linii noi, mișcătoare, printre vinișoarele roz care străbat de-o veșnicie piatra.
Zgomotul o atrage pe Ilaria, sclava blondă care îi aduce, ca în fiecare dimineață, cârpa curată înmuiată în apă de trandafiri, să își curețe fața de sudoarea nopții. Apoi, tăcută, îl ajută să se întindă în pat și-l lovește ușor pe spate, să adoarmă. „Ia-l pe Lucius și pune să fie ucis”, mai reușește Caligula să spună, înainte să se prăbușească în somn.
