Povestire scrisă de Sorina-Ana Dumitrescu, remarcată de Péter Demény la concursul trimestrial de povestiri – „O povestire bună și succintă”.
Pentru Andreea și puiuții ei dragi
Într-o zi, plimbându-se Bunul Dumnezeu prin împărăția sa, a zărit o bucată mare de pământ… albastră? Nedumerit, s-a scărpinat în barba lui mare și stufoasă, gândindu-se ce să facă? Să o arunce în văzduh? Parcă nu îi venea, pentru că reflexele albăstrui din bucata aceea de lut erau prea frumoase ca să le risipească în Univers. Să o fărâmițeze și să facă din ea un ogor? Parcă nu-și avea rostul. Într-un final, se gândi să o modeleze într-o planetă albastră, cu munți, dealuri, văi și câmpii. Apoi, o să o „azvârle” așa, într-o doară, pe o orbită din jurul soarelui, alături de celelalte planete din Univers. Zis și făcut!
Șapte zile cât șapte secole sau cât șapte milenii i-au trebuit Tatălui nostru ceresc până când și-a desăvârșit lucrarea. Pentru că timpul este relativ, nu-i așa? O secundă poate dura cât un mileniu, iar o zi, cât un secol… Dar ce lucrare măiastră a ieșit din mâinile lui, nu am cuvinte să vă povestesc!
Un pic obosit, dar tare mulțumit, Dumnezeu privea, din înălțimea cerului, cum planeta albastră se rotea în jurul soarelui, strălucind asemenea unui diamant.
Hm, dar parcă mai lipsea ceva, totuși? Iaca, acolo, niște copaci, iarbă și niște flori care să mai înveselească pământul și niște păsărele zglobii care să cânte prin păduri ar mai fi de trebuință, își zise Bătrânul nostru Ziditor în barbă. Așa că se apucă degrabă de treabă. La un semn, pământul se umplu de tot felul de viețuitoare, de flori, păduri și de câmpuri bogate.
Mai rupse El și câteva steluțe din bolta cerească a Raiului și le aruncă pe pământ, transformându-le în râuri, lacuri, mări și oceane. Albastre, cum altfel? Doar trebuia să se „asorteze” cu planeta lui de diamant…
Ei, acuma totul este gata, își spuse Dânsul, mulțumit de lucrarea sa. Însă cineva trebuia să se bucure de acest Rai pământesc.
Poate că ar trebui să „îi gonesc” acolo pe Adam și pe Eva? Tot sunt un pic supărat pe ei, după ce Eva a mușcat din Mărul Cunoașterii. Ce-ar fi să îi trimit pe pământ și să văd cum or să prețuiască acest dar minunat, pe care l-am creat cu atâta dragoste și trudă? Zis și făcut! Dumnezeu îi trimise pe cei doi pe planeta albastră, sperând că se vor bucura de acest mic colț de Rai.
Ei și după atâta muncă, Bunul Dumnezeu spuse că e timpul să se odihnească un pic. Însă, ce să vezi, după câteva clipe, o rază de soare începu să se plimbe jucăușă pe obrazul său luminos și nu îi dădea pace.
— Ce e, Rază de soare? De ce nu mă lași să mă odihnesc?
Raza de soare se așeză în poala lui, transformându-se într-un îngeraș cu ochii albaștri și părul bălai, care începu, guraliv, să-i vorbească:
— Doamne, m-ai trimis pe pământ să văd cum se descurcă Adam și Eva pe planeta albastră. Am văzut atâtea lucruri minunate, încât mi-ar trebui o mie de ani ca să-ți povestesc totul! E atâta pace și armonie, atâta frumusețe și liniște, încât îmi era teamă să și respir, pentru ca nu cumva să le tulbur cu răsuflarea mea. Însă, Doamne, Adam și Eva nu sunt bine deloc. Sunt tot timpul triști, deși au atâta splendori în jurul lor. Au ajuns să se urască și să nu-și mai vorbească. Îmi este teamă că vor începe să își facă rău unul altuia, dar și micului lor colț de Rai. Te rog, Doamne, fă ceva să-i salvezi! zise Raza de soare.
Dumnezeu, mâhnit și gânditor, mângâie copilul pe creștetul lui bălai. Era Raza lui de soare care îi lumina singurătatea și nu se îndura să se despartă de ea. Însă, în marea lui iubire, se gândi că omul trebuie să fie fericit și, pentru asta, avea nevoie de un motiv ca să se bucure de tot ce i-a dăruit. Cu sufletul greu, luă copilul în brațe și îi șopti:
— De astăzi, tu o să fii bucuria, fericirea și mângâierea oamenilor, așa cum ai fost și tu, pentru mine, atâtea milenii! Tu o să te strecori în sufletele lor și o să le aduci iubirea de care au atâta nevoie oamenii! Iar atunci când vor fi pregătiți, o parte din tine va ieși din trupurile femeilor, sub chipul unor copilași drăgălași, așa ca tine. Aceștia vor fi urmașii tăi, dar și ai lor. Iar eu, draga mea Rază de soare, o să am grijă ca tu să trăiești veșnic în inimile lor. Însă dacă vreun om va uita de tine, sau va încerca să te închidă în ocna întunecată a minții lui bolnave, Eu voi face în așa fel ca acesta să nu cunoască niciodată, bucuria, iubirea și fericirea de a trăi. Acel om va fi condamnat să trăiască o viață în iadul tristeții sale.
Cu lacrimi în ochi, Dumnezeu îl transformă din nou pe copil într-o rază de soare, pe care o ascunse în trupul Evei. După un timp ieși de acolo, spre mirarea și bucuria femeii, un îngeraș de copil cu părul bălai și ochii albaștri ca cerul.
Câtă fericire a fost în sufletele primilor părinți ai acestei lumi, nu am cuvinte să vă povestesc! Însă ce vreau eu să vă spun este că, de atunci, fiecare copil care se naște pe acest pământ este o Rază de soare trimisă de Bunul Dumnezeu pentru a-și desăvârși lucrarea măiastră și pentru a-i face pe oameni fericiți.
În marea lui iubire și înțelepciune, El a lăsat, în fiecare dintre noi, un copil nenăscut, plin de iubire, puritate, inocență și lumină. Depinde doar de noi să îi dăm viață și să îl ocrotim, în scurta noastră călătorie pe acest pământ!
Nu uitați nici de copilul din sufletele voastre și hrăniți-l cu dragoste, credință, frumusețe și bucurie, la fel ca pe pruncii voștri. Altfel, raza voastră de soare va rămâne încătușată în trupurile voastre, lăsându-vă goi sufletește, iar pământul ar deveni o planetă cenușie și tristă.
