23 iunie , 2024

BLESTEMATUL

BLESTEMATUL

Povestire scrisă de Alexandru Axinte-Tofan, premiată de Péter Demény la concursul trimestrial de povestiri: „O întâmplare simplă, fără a fi banală. Asta e cel mai dificil: să scrii ceva aproape comun fără ca scriitura să pară obosită”.

 

Pe cer se oglindea verdele iazului, unde putreziciunea de ieri urma să fie preschimbată în viață nouă. În apropiere, frasinul se sprijinea în cârjele sale improvizate, legănat de vântul care începea să se agite în jurul său. Aștepta în același loc de vreo două sute de ani, de când liturghiile se țineau aici în câmp, de teama protestanților. Sub crengile sale artritice se găsea o movilă de unde se auzeau în unele nopți melodii stranii și chicote înfundate, căci acolo mai poposeau zânele din când în când. Am aflat toate astea de la moș Sweeney, proprietarul pământului pe care afla copacul.

Acesta era într-o stare jalnică, fiind aproape tăiat pe centru de un trăsnet, iar cele două jumătăți erau proptite de plăci de lemn aduse cine știe de unde. Crengile, care începeau să coboare prea mult, erau legate între ele cu sârmă, iar moaștele acelea se sprijineau pe scânduri aduse să umple golurile lăsate de nopțile furtunoase care-l chinuiau pe bătrân în somn. Gârbovit de aceleași munci și zile care îi apăsau pe toți cei care ieșiseră din aceste ogoare, asemenea frasinului, el păstra o demnitate a lui, era un conversaționalist priceput, cu o minte încă ascuțită, glumea și cita versuri de Goldsmith într-un singur suflu.

Pe vremea aceea eram cameraman la un post regional de televiziune. Într-o zi mohorâtă de aprilie, am condus până în mijlocul insulei pentru a filma cazul fermierului și al frasinului, ca parte a unui show de varietăți. Prezentatorul, dornic să părăsească cât mai repede câmpurile care se frământau în jurul nostru și să revină la conforturile civilizației (ce constau într-o bere neagră și-o friptură-n sânge), a pășit în fața camerei alături de moș Sweeney, care era vizibil îngrijorat de intențiile vântului cu privire la perspectivele sale.

— Cu toții am vrea să aflăm când vom muri… ei bine, lângă mine se află un norocos care știe întocmai că sfârșitul său va sosi la șapte zile de când acest mândru copac se va prăbuși. Spuneți-ne, domnule Sweeney, cum ați ajuns la această concluzie?

— Pe vremuri aveam neamuri multe pe pământurile astea și toate aveau credința că, atunci când frasinul va cădea, se va prăpădi și ultimul din familie. În afară de mine acum nu mai este nimeni, toți s-au dus. Între om și frasin este o legătură nevăzută, vedeți și dumneavoastră cum începe să se istovească, așa ca mine. Dar eu vreau să mai scot câțiva ani din sălbăticiunea asta. Unii zic că mă chinui degeaba atunci când ies pe furtună și îi pun bandaje, că lemnul e aproape putrezit și că nu pot să schimb nimic. Ăi’ de mai țin minte limba veche îmi spun acuma Buile, nebunul. Dar poate m-or ajuta zânele de jos să mai țină frasinul sus și pe mine tânăr și-n putere.

— Matale chiar crezi că sunt zâne sub pământ.

— Se zicea că un uncheș de-al bunicii le-a văzut sub stelele de vară dansând în jurul copacului. Băiet la vremea aia, a intrat și el în horă iar de atunci pân’ ce s-a prăpădit și el la 80 de primăveri n-a mai vorbit cu nimeni și n-a mai avut nicio bucurie-n viață, în afară de a veni la frasin ca să joace iar cu ele ca-n noaptea ceea. Le-am auzit și eu într-o seară strigându-mă pe nume, dar nu m-am dus, pentru că dacă te duci te vrăjesc și te fură-n lumea lor. Mereu mă gândesc atunci când mă plimb noaptea prin locuri deosebite c-ar putea fi ceva… într-o seară poate am să ies și n-am să mă mai întorc.

Am reușit să surprind expresia de incredulitate și condescendență de pe fața prezentatorului, specifică omului modern care era confruntat cu noțiuni pe care nu le mai înțelege. După difuzarea episodului, moș Sweeney a devenit o mică celebritate locală, iar frasinul său șubred a ajuns un soi de altar la care veneau atât cei din împrejurimi cât și oameni din alte comitate. Unii veneau să inspecteze starea lemnului, alții se ofereau să-l ajute să-l țină întreg, în timp ce copiii îl ascultau cu plăcere vorbind de zânele de sub pământ. N-a durat însă mult până ce magia s-a risipit, oamenii s-au întors la ale lor, iar bătrânul Sweeney a rămas să se îngrijească de frasin mai mult ca de el însuși. Însă astfel de povești au obiceiul să ajungă acolo unde nu sunt binevenite, iar în cele din urmă au venit și spiritele rele să-l chinuie pe bătrân, să tragă de crengile frasinului și să se amuze pe seama lui. Într-o zi, un grup de tineri a sunat la redacție să ne anunțe că au reușit ceea ce timpul și furtunile nu au putut – să doboare frasinul bătrân. Imediat s-a propus o nouă vizită pe terenul lui Sweeney, însă, la sugestia prezentatorului, s-a decis să mai așteptăm o săptămână înainte să ne întoarcem, pentru orice eventualitate. Voci și cântece ciudate m-au chinuit în somn noapte de noapte în așteptarea vizitei.

Mă așteptam să fim primiți cu bucuria unui om care tocmai scăpase din ghearele morții, însă bătrânul era cu mult schimbat față de prima oară când l-am văzut. Versurile i-au secat din glas, privirea îi era pierdută în aer, repeta aproape obsesiv aceleași lucruri de parcă ar fi uitat că ni le povestise deja. Am aflat că parte din oasele frasinului a fost luată de unii locuitori drept suveniruri sau curiozități, parte a fost aruncată de Sweeney în iazul din apropiere, iar parte a rămas deasupra movilei. Continuarea reportajului nu s-a mai difuzat, nu mai avea niciun farmec.

Câțiva ani mai târziu, am aflat că moșul a murit, în sfârșit, în urma unui anevrism, și că era îngropat în cimitirul din sat. De câte ori am ocazia, merg la mormântul lui să îi las niște flori, iar pe drum, oricând văd un frasin sau un păducel crescut pe o movilă, mă opresc și aștept să-mi aud numele șoptit de vocea bătrânului, care chicotește de partea cealaltă a vântului.

#alexandru axinte-tofan

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *