Povestire scrisă de Marina Dascălu, aleasă de Filip Florian la Creative Writing Sundays, pe 12 mai 2024, la tema: „o povestire la alegere, despre ce vreți voi”.
Pentru că nu-mi place să mă las așteptată, am ajuns la liceu cu zece minute mai devreme. Nu eram prima oară aici, mă mai rugase prietena mea să-i țin câte o oră, când nu găsea vreun coleg disponibil. Oră de dirigenție la o clasă a XI-a, pe care tocmai o preluase.
Intru în secretariat, mă prezint, secretara zice:
— Luați loc, vă rog, că aveți chestii de semnat.
Îmi dă cererea prietenei mele. Trei exemplare. O semnez, dau să mă ridic, zice:
— Nuuu, că mai aveți.
Îmi bagă sub nas un tabel cu semnături ale elevilor că sunt de acord să facă ora cu mine. Semnez trei exemplare, n-apuc să mă ridic, alta. Acord parental, că părinții sunt de acord ca toți copiii să fie de acord să facă ora cu mine. Trei exemplare. Semnez. Zice:
— Vin imediat.
Aştept. Vine cu un acord al conducerii, că directorul e de acord ca părinții să lase copiii să fie de acord să facă ora cu mine. Trei exemplare. Semnez. Stau cuminte, cu pixul în mână, iaaa uiteee, încă două foi cu ora, tema, clasa, tabel pentru prezența copiilor – câte trei exemplare, semnez.
— Gata, zice secretara, sunteți liberă! Să nu uitați să treceți, când terminați, să semnați procesul verbal de predare – primire.
— A cui predare? întreb.
— A tabelului cu prezența, desigur, răspunde indignată.
Mă uit la ceas, urc disperată două etaje care mi-au părut şase, găsesc clasa, intru grămadă şi spun, încercând să încep c-o glumă:
— Bună ziua, copii, scuzați întârzierea, e greu cu două etaje la anii şi tonajul meu.
— Bună ziuaaa, mi se răspunde cu priviri dezaprobatoare.
Singurul care zâmbea, unul mic din banca-ntâi.
Mă prezint şi mă duc spre tablă.
— N-aveți marker?
— Nu, că ne-a trimis diriga tema pe WhatsApp, nu tre’ să scrieți. Şi tot pe WhatsApp i le trimitem şi noi înapoi.
Ok, zic în gândul meu, mai simplu. Mă aşez la catedră şi aud:
— Sunteți profă de fizică, ca diriga?
— Nu trebuie să răspundeți, zice zâmbărețul ăla mic. Nu e treaba lor.
Da’ cine a murit și te-a făcut pe tine consilierul meu? m-am gândit. Așa că aleg să îl ignor şi zic:
— Nu, nu sunt. Tema pentru azi este „Conflictul dintre generații. Cauze și soluții”.
— Ştim, zice unul iritat, ne-a dat diriga pe WhatsApp chestionare, moment în care jumătate de clasă s-a întors cu spatele la mine, pierzând orice urmă de interes pentru persoana mea.
Ăla mic din prima bancă începe să se agite, privindu-mă insistent:
— Pot să stau lângă dumneavoastră, la catedră?
Trage scaunul, se aşează cu fața la mine şi cu spatele la colegi şi continuă:
— E mai bine aşa.
O voce din fundul clasei zice:
— Sunteți vaccinată?
— Nu răspundeți, n-are voie să vă-ntrebe, zice piticania.
De data asta merg pe mâna consilierului şi zic:
— Nu cred că-i treaba ta.
Aproape instantaneu, trei fete din fața clasei își scot măştile şi le potrivesc repede pe față, speriate.
Într-una dintre băncile de pe mijloc, o fată agită două degete peste colegi:
— Doamnaaaa, pot să mă duc la baie?
— Dați-i voie, zice ăla micu’ de lângă mine, că face urât. Dacă nu vine în cinci minute, mergem după ea.
Aoleu…
— Du-te, du-te, sigur!
Alta cu mâna pe sus:
— Pot să arunc o hârtie la coş?
— Normal, te rog!
Vine, aruncă, nimereşte pe lângă şi pleacă. Alta din prima bancă se ridică zgomotos, se apleacă, ridică hârtia, o pune în coş şi se răsteşte:
— Dacă vrei să schimbi ceva, tre’ să începi cu tine, să ştii! Şi şervețelul merge la „menajere”, nu la „plastice”!
— Bite me! zice ailaltă, cu ochii în telefon.
Mă uit la ăla micu’.
— E şefa clasei, zice, d’aia țipă! Îi spunem Greta.
Aaaa, şefa clasei, respect! Tocmai când mă gândeam să-i schițez un zâmbet, în speranța de a câştiga un al doilea aliat, se întoarce şi către mine şi zice şoptit:
— Să ştiți că n-am gustat gluma aia cu tonajul, ăla nu e limbaj incluziv şi trebuie evitate aceste caracterizări.
Wait, what? Am simțit cum, fizic, îmi cade mandibula a mirare: tocmai am fost admonestată că m-am făcut singură grasă??? Mi-a dat însă siderarea-n panică, pentru că ăla micu’ zice:
— Au trecut cinci minute, vreți să mă duc eu s-o aduc pe Simina de la baie?
— Nu, zic, mă duc eu!
Doamne ferește, cine ştie ce mai stârnesc dacă-mi trimit consilierul într-o baie de fete.
Las uşa clasei deschisă, intru în toaleta fetelor, Simina mea cu ochii pe fereastră, în lacrimi cu suspine.
— Vii în clasă sau vrei să mai stai? Eşti ok, te doare ceva?
— Vin, vin. N-am nimic. I’m just too young for this shit!
Intrăm în clasă, se duce la bancă printre colegii cufundați în ecranele telefoanelor şi eu mă uit la Greta întrebător. Ce se întâmplă cu fata, adică, să mergem la cabinet, sau ceva. Şefa ridică din umeri şi zice:
— Eteee, drama queen!
Ăla micu’, mâna mea dreaptă, dă şi el din cap că nu.
— A zis maică-sa să n-o băgăm în seamă, că mai rău facem. Și-a luat pastilele, am văzut eu.
Tocmai când mă pregăteam să bâigui şi eu ceva, aud soneria.
— Vă conduc? zice consilieru’.
— Nu, zic, nu-i nevoie, ştiu drumul.
Dar nu m-am ridicat de pe scaun, pentru că ceva îmi dădea cu virgulă. În afară de patru fete din spatele clasei, nu se mai ridicase nimeni să iasă în pauză. Stăteau cuminți în bănci, cu ochii-n telefoane. Cu ani în urmă, când mai treceam prin școli la câte o suplinire, sunetul clopoțelului venea mereu cu zgomot de scaune, țipete și râsete de copii, gălăgie – în general.
— E pauză, zic, nu ieșiți? E pauza mare.
— Nuuu, răspunde consilieru’, nu ieșim, ce să facem afară?
Mascatele din prima bancă scoseseră trei cutii transparente cu mâncare. Pe una dintre ele scria „Organic food” și, din câte am putut să văd, conținea batoane de țelină, morcovi, mere, castraveți, pe care cred că așteptau să le mănânce doar după ce mă vedeau dusă cu virușii mei cu tot. M-am ridicat, deci, să plec, dar am dat nas în nas cu cele patru care ieșiseră mai devreme, fiecare cu câte o Cola și un sandwich din alea preambalate în mână. Unul dintre colegi zice, disprețuitor:
— Peste zece ani o să te sufoce colesterolu’, piți! Mai lasă cola aia și junk foodu’!
— Vezi că ești prost, Thomas? Vrei să moară mă-ta de foame? Păi, cui mai pune ea, mă, stenturi peste zece ani dacă nu mâncăm noi d-astea? Serviciu contra serviciu,vrei ? Io mă duc la mă-ta peste zece ani să mă opereze și tu te duci la tata, la Obregia! Ok ? Mănâncă-ți iaurțelu’ și taci dracu’din gură, că te fac când vreau eu!
Am coborât teleghidată, am semnat procesul verbal în trei exemplare şi m-am dus să iau autobuzul, deşi ar fi fost doar două stații de mers pe jos. Cumva, simțeam că nu mă țin picioarele.
Simina, I feel you, girl. I’m too old for this shit.
Urc în autobuz, încă încercând să-mi găsesc coordonatele, stau lipită de bară o stație, apoi mă îndrept spre uşă. Acolo, un cetățean solid, jovial, ferchezuit şi cam abțiguit, se ținea zdravăn de bara aia de pe mijlocul scărilor. De ce era el turmentat în mijlocul zilei, treaba lui. Întreb mecanic:
— Coborâți la următoarea?
Se uită la mine, de la stânga la dreapta, de jos în sus şi zice:
— De şe? N-ai loc de mine?
— Nu, zic zâmbind, stați fix pe mijloc.
Mă măsoară stânga-dreapta, sus-jos, şi zice:
— Dă-te și tu mai pe-o parte, așa…
— Degeaba, zic, că pe mine, pe ce parte mă pui, tot atâta loc ocup!
Iar mă măsoară, stânga-dreapta, sus-jos:
— Mda… Mănâncă şî tu mai puțin!
— Promit, zic, abia stăpânindu-mi râsul, data viitoare o să țin post intermitent, dar acu’ mă laşi să cobor?
— Aşşa, fată! Să ții post!
Și, apropiindu-se de mine, făcând cu ochiul:
— Că poate mai slăbești și tu un pic…
Deja râdeam în hohote, la fel ca jumătate de autobuz.
Nu mi-a făcut loc, că nu putea. Cumva, funcționa mai bine pe verticală decât pe orizontală. Şi-atunci, în aplauzele călătorilor, a coborât împleticit înaintea mea, m-a ajutat să cobor, mi-a sărutat curtenitor mâna şi, uimitor de repede, a urcat înapoi în autobuz.
Eu am mai rămas vreo cinci minute pe banca din stație, a trebuit să-mi scot telefonul şi să simulez o convorbire, ca să nu râd singură ca proasta-n târg. Mi-a părut rău că nu l-am pupat la despărțire, pentru că nu m-a binedispus numai pe mine, cred că toată lumea aia din autobuz s-a dus mai veselă acasă.
Și uite-așa mi-am recăpătat eu, măcar temporar, confortul normalității, într-un 311, datorită unui bețivan onest, care le-a spus cum le-a văzut.