14 iunie , 2024

BICICLETE

BICICLETE

Povestire scrisă de Tudor Antemir, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Horea Sibișteanu la Creative Writing Sundays, pe 28 aprilie 2024, la tema: „scrie un text de flash fiction în care să prezinți o scenă din viața unui personaj imediat după un moment care îi schimbă mersul normal al vieții”.

 

— Stai, tu chiar mă părăsești?

M-am oprit din lucru și m-am întors spre ea. Vorbește serios. Nu știu ce să zic, așa că nu zic nimic. Mă întreb dacă știam. Cred că bănuiam că ceva nu era în regulă.

După ce pleacă, mă plimb prin casă. N-am locuit niciodată singur aici. De când ne-am mutat, totul a fost gândit pentru doi. O să-mi ia ceva timp să mă obișnuiesc cu tot spațiul. Patul dublu parcă nu se mai termină. N-am cu ce să umplu sertarele goale. Dulapurile arată ca niște fotografii de cuplu din care cineva a fost decupat sistematic. Albul peretelui e strident în spatele rafturilor fără cărți. Reorganizez biblioteca. Volumele care până acum se înghesuiau unele peste altele se lăfăie confortabil. Le aranjez în ordine alfabetică, apoi pe categorii.

După câteva zile, îmi amintesc de plante. Arată rău. Bineînțeles, trebuie udate. Asta nu a fost niciodată treaba mea. Nici măcar nu le știu numele. Le identific cu ajutorul internetului. Violetă, mușcată, calathea, crinul păcii, crăciuniță, kalanchoe. Le ud și își revin. Ies și în curte și mă apuc de grădinărit. Smulg buruienile, sap pământul, curăț uscăturile. M-am mai liniștit, se pare că o să supraviețuiesc, totuși.

Seara, mă așez, obosit, într-unul dintre cele două fotolii. Privesc către celălalt, sfidător în goliciunea lui. Încerc să-mi amintesc semnele prevestitoare, dar nu-mi vine nimic în minte.

Dimineața, cobor în boxă, acolo unde vechea mea bicicletă Kellys stă acum singură, pe întuneric. O scot la lumină și o curăț cu o cârpă umedă, cu mișcări tandre. Îi spăl cadrul, pedalele, jantele, spițele, una câte una. Mai trebuie doar să ung lanțul cu ulei. Îl curăț cu o periuță de dinți și-mi dau seama de unde a început totul: la un moment dat, interesul ei pentru biciclete s-a transformat în obsesie. Schimbarea a fost evidentă. Peste noapte, site-urile de modă au fost înlocuite de cele pentru rideri – un termen pe care începuse să-l folosească tot atunci. Mi se părea caraghios și mă întrebam dacă e o criză a vârstei mijlocii.

Așa cum mă așteptam, pe Facebook, noul ei iubit are numai poze cu biciclete. În câteva imagini apare și ea, pe o cursieră nou-nouță. Mă întreb ce s-a întâmplat cu vechea Gazelle, cea care stătea sprijinită, în boxă, de city bike-ul meu. Și de ce au oamenii nevoie de schimbare? Bicicleta mea are cincisprezece ani. E grea, scârțâie, i s-a jupuit vopseaua, dar nici prin gând nu mi-a trecut vreodată să-mi iau alta. Va trebui să se rupă sub mine ca să renunț la ea.

Acum, că am înțeles de unde venea noua ei pasiune, mă cuprinde lehamitea. Sunt biciclist dinainte să existe piste în oraș, dinainte să existe o comunitate de împătimiți. De pe vremea când șoferii te înjurau că nu mergi cu bicicleta pe trotuar. Tot entuziasmul ăsta din ultimii ani pare superficial. E doar o modă, o schemă piramidală în care oamenii se conving unii pe alții să abandoneze bicicletele vechi și credincioase, înnobilate de patină, de istorii personale, pentru unele noi, care îți iau ochii cu luciul lor neatins.

Totuși, continui să-mi fac drumurile cu bicicleta. Pedalez la cumpărături, la terase, la întâlnirile cu prietenii, până în parc. La cinematograf sau în vizită la părinți. Sunt biciclist, da, dar nu o să-mi spun niciodată rider.

Într-o zi, îmi amintesc, în mijlocul unui magazin, că am uitat să leg antifurtul. Când ajung, transpirat, gâfâind, la stâlpul de care am sprijinit-o, e tot acolo. Nu e nimeni interesat de vechitura mea. E un gând liniștitor, dar, în același timp, frustrant. Încep să-mi asum riscuri din ce în ce mai mari. O las dezlegată în fața teatrului Național, când intru la spectacol. La intrarea în mall, ore în șir. În parcul IOR, cât îmi ia să alerg trei ture de lac. O găsesc de fiecare dată.

Uneori o las în locuri aglomerate, sprijinită doar în cric și privesc de la distanță. Studiez oamenii, încerc să ghicesc cine ar putea fi tentat s-o fure. Fumez țigară după țigară. Mă doare indiferența trecătorilor. Când golesc pachetul, încalec bicicleta și pedalez, învins, spre casă.

Se întâmplă, în sfârșit, într-o seară. Ies din magazin, cu ghiozdanul greu de cumpărături. Recunosc golul familiar: lumea există în continuare, aparent neschimbată, dar cineva a decupat din ea bicicleta mea. Mă așez pe bordură, cu capul în mâini. Mă întreb ce-o să fac acum, că am pierdut-o. Sper să fi ajuns pe mâini bune.

#tudor antemir

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *