Povestire scrisă de Codruț Baciu, aleasă de Horea Sibișteanu la Creative Writing Sundays, pe 28 aprilie 2024, la tema: „scrie un text de flash fiction în care să prezinți o scenă din viața unui personaj imediat după un moment care îi schimbă mersul normal al vieții”.
Ca-n fiecare zi din ultimele douăzeci, Relu se trezi la ora prânzului. Se ridică din pat icnind și rămase pe marginea lui, trăgându-și nasul și privind în gol. Pe noptieră, o sticluță de Bixtonim goală pe jumătate. În ultimul timp consumase multe sticluțe. O apucă cu degetele grăsuțe, și-o fixă în nara dreaptă și apăsă de cinci ori. „Și acum, miroase floricica”, spuse el și inspiră adânc. Repetă operațiunea și în nara stângă, apoi se ridică cu dificultate. Cele 150 de kilograme apăsau greu pe mușchii picioarelor și pe toate organele interne. Dar privirea îi rămăsese vioaie. Ochii verzi abăteau atenția de la cearcănele mari și sprâncenele albite aproape peste noapte.
Când Geanina plecase, ea nu-și luase decât hainele și câteva cărți. În rest, îi lăsase lui totul. Relu ar fi preferat să fie invers: ar fi dat tot ce avea în casă, numai să se întoarcă Geanina. Poza cu ei doi la barajul Siriu îl privea de lângă sticla de Bixtonim, iar Relu se chinui s-o ignore. Pe când Geanina încă locuia acolo, Relu mânca de șase sau șapte ori pe zi, plus câteva gustări care să-i potolească apetitul între mese. Acum, nu mai mânca decât pâine și înghețată, iar asta nu mai putea continua. Se îngrășase încă 20 de kilograme. La ultima lor conversație, Geanina se afla pe hol, cu bagajele făcute. Era îmbrăcată în pardesiul crem luat de la Zara, iar părul ei negru contrasta cu toată mobila albă pe care o aveau în casă.
— Relule, nu mai pot, spuse ea unindu-și palmele a rugăciune.
— Totul se va schimba, Geani. Uite, n-am mai mâncat decât mere, de-azi dimineață.
— E ora 10, omule.
— Da, dar…
— Și ai mâncat vreo doișpe mere.
— Totuși…
— Relule, nu mai pot, tu înțelegi? La 90 de kile era ok, ne plimbam prin Cișmigiu, jucam badminton. La 110 era acceptabil. Dar uită-te la tine acum! Efectiv nu mai pot.
Relu lăsă atunci privirea în jos și își zări burta, nu degetele de la picioare. O privi pe Geanina și o lăsă să iasă pe ușă, în vreme ce o petrecu cu privirea până la lift. I se puse un nod în gât și-și văzu prin fața ochilor toată viața din ultimii patru ani, de când locuiau împreună. Excursia la Veneția, operația ei la ochi, cumpărăturile la IKEA care se lăsau cu iubire în parcarea cea mare din Băneasa. Liftul ajunse la etajul 6, iar Relu îi spuse sugrumat:
— Geani…
Geanina oftă și se întoarse spre el ținând ușa liftului deschisă:
— Zi, Relule.
— Muștar mai avem?
— Mai sunt două borcane în cămară.
Și asta a fost tot. Trecuseră trei săptămâni de-atunci. Relu era mai gras ca oricând și mai bogat ca oricând. Îi plăcea să mănânce, dar îi plăcea să investească cu cap. Se cufunda în muncă și în Magnum de vanilie. În linii de cod, crypto și franzele de la brutăria de vizavi, pe care și le comanda prin aplicație.
Relu nu plângea, dar suspina adesea. Uneori, când ștergea praful de pe ecranul laptopului, singurul obiect pe care nu-l lăsa în seama menajerei, își vedea chipul. Nu se disprețuia, nu credea că este nici ratat, nici respingător. Dar privirea tristă pe care o vedea în calculatorul său Toshiba de opt mii de euro îi dădea o senzație neplăcută. Își aprinse un trabuc, iar Freddy, terrierul șchiop, se mută pe hol. Relu luă telefonul în mână, iar apoi își băgă pe nas câteva pufuri zdravene de clorhidrat de xilometazolină.
— Alo, bună ziua. Aș dori și eu o programare, dacă se poate.
— …
— Da, astăzi. În seara asta.
— …
— Pachetul numărul 5, cel complet.
— …
— Prefer la domiciliu.
— …
— Cash, sigur.
— …
— Fetei, evident.
Două ore mai târziu, la ușa lui Relu se ivi Zaraza, o femeie de 27 de ani, cu cercel în nas și tunsă periuță. Se priviră uluiți vreme de câteva clipe. Relu îi zâmbi și pentru prima oară în ultimele săptămâni, simți bucurie. Se uită spre bibliotecă, să vadă cât e ceasul, dar Geanina îl luase cu ea. Oare ce altceva mai luase și el habar n-avea?
— Intră, îi spuse Relu.
Zaraza privi de jur împrejur, iar mirosul de vanilie, ciocolată și pâine proaspătă o relaxă.
— Poți să-ți lași geaca acolo, îi arătă Relu un fotoliu roșu în sufragerie. Fă-te comodă.
Femeia observă pozele pe rafturile golașe, unde ar fi trebuit să fie cărțile. Relu și Geanina la Vulcanii Noroioși, Relu și Geanina la botezul unui copil urât. Relu și Geanina la Pizza Hut. Zaraza crezu că înțelese totul.
— Ai nimerit ok aici? întrebă Relu.
— Da, fără probleme.
— Uite niște papuci.
Zaraza se încruntă și luă o gură din apa pe care o avea la ea.
— Hai că-s culmea, spuse bărbatul, vrei ceva de băut?
— Nu, mulțumesc. Mergem în dormitor sau…?
— Nu în dormitor, prefer în bucătărie. Știi, am luat pachetul numărul 5, cu bonusul ăla…
— Ah, „bonusul de ciudățenie”, spuse Zaraza. Așa e. Deci vrei s-o facem pe blat, pe pervaz sau…
— A, nu, nu. Nu trebuie să facem nimic.
Zaraza clipi de două ori și își scărpină tâmpla tatuată cu un mic „13”, numărul ei norocos.
— Și atunci? întrebă ea încă relaxată.
Relu își puse în mișcare cele 150 de kilograme. Se tolăni în scaunul său de lucru, personalizat și consolidat pe comandă de niște bulgari pricepuți. Luă din lada frigorifică o cutie de înghețată Ben & Jerry’s, cu aromă de whiskey și unt de arahide. Apoi spuse împăcat:
— Sunt cârnați în frigider și două borcane de muștar în cămară. Îmi plac un pic arși.
