Poem scris de Daniel Năstase, la Atelierul Mornin’ Poets #85 cu Alex Văsieș, din 3 martie 2024, la tema texte în spațiul interior versus texte în spațiul exterior.
nu am văzut
marile minți ale generației mele
ele s-au strecurat
neobservate
eram prea interesat
să mă uit la cele cu adevărat
simple, rupte
sigilate în trupuri estropiate
și apoi (re)înnodate
ca un macrameu țesut prost
am văzut bărbați enervați care se chinuiau
să-și scoată mamele bătrâne din mașinile
parcate în fața oficiului poștal de pe calea giulești
cât aveam în căști
ten years gone și realizam
iată, am ajuns
la marginea primului hău
când conștientizezi
pe bune
că ai un trecut
și o tolbă plină de lucruri pierdute
că ești un arcaș care-și duce brațul la spate
și nu apucă nimic
furnicătura de pe buricele degetelor
la atingerea unei dihănii de tv abia stins
nu-și va găsi locul pe raftul de amintiri
alături de nimicuri totemice ale memoriei
diminețile de aprilie din chișinău
cu aerul tare ca un poem de geo bogza
au dispărut nopțile îndepărtate în care îl urmăream pe tata
jucând aoe II – un twitch streamer doar al meu
într-o cameră ce nu era numai a mea
bunicul plângând la finala cupei mondiale din 2006
eu plângând după trădarea lui el niño
verile încă lungi, frumoase, zădufoase
lemnul scorojit al geamului
s-au dus bulevardele în miniatură au fost
înlocuite de străzile lăbărțate ale unui oraș
pe care încă nu am învățat să-l iubesc
totuși au rămas
fazele lungi întinse ca niște săbii jedi în privirile noastre obosite
inimile bătând ca muhammad ali într-un sac de box
serile în care singurătatea mea e adjudecată
la o licitație de care mi-e tot mai scârbă
