Povestire scrisă de Gelu Blanariu, aleasă de Irina Georgescu Groza la Creative Writing Sundays, pe 28 ianuarie 2024, la tema: „o întâlnire (festivă sau informală) la 10/15 ani de la absolvirea liceului/facultății, la care care se întâmplă ceva cu unul dintre participanți (fost elev sau profesor)”.
Cel mai important lucru pe care l-am învățat în anii ăștia e că nu poți mulțumi pe toată lumea. Și, mai ales, nu îi poți salva pe toți cei pentru a căror fericire te simți responsabil.
Pe vremea când ne salutam pe holurile din fața amfiteatrului părea simplu, o invitație la bere sau un salut, poate doar un Buzz pe Messenger era suficient să-i faci ziua mai bună, sau de ce nu, o ieșire în Club A, cu o eventuală sincronizare cu colegii de cameră să fii singur dimineața când ajunge primul autobuz din centru până în Regie.
Atunci mai puteam sacrifica o relație de umplutură pentru a-i oferi unei tipe care mi se părea simpatică ocazia să-și piardă virginitatea cu cineva cel puțin decent. Era asumat de amândoi și prezentam înainte, uneori penibil de dramatic, cu prezervativul în mână, clauzele: „Faptul că sunt arogant, plin de mine și am multe povești cu sex nu asigură niciun fel de garanție! I will just do my best ca să ai orgasm tu prima”.
Urma să intru să-mi prezint licența când am văzut-o pe Ioana ultima dată. Îmi repetam în minte discursul pe care trebuia să îl țin în fața comisiei și mi-a zis din senin că știe că a fost probabil o glumă pentru mine, dar ea nu a uitat. A plecat râzând, lăsând în urmă: „Știm că nu o să fie cazul, cel puțin la unul dintre noi, dar așa, e drăguț să fie acolo!”.
Am ajuns la vârsta la care până și tipele care pe vremuri păreau prea tinere, cu care aveam conflicte morale legate de o eventuală relație, au acum un copil. Nu de mult făceam glume pe seama colegelor de 28-29 de ani legat de viața lor sexuală. Acum îmi vine să râd de puțoii de 20 care cred că au înțeles de pe PornHub care e treaba cu sexul.
— Mai ții minte? Sunt curios cum ar fi fost dacă ți-ai fi făcut curaj să ajungi.
— Promisiunea cu cei cinci ani? Am fost. Cum am stabilit. Dar nu ți-am scris să confirm să nu te pun într-o situație ciudată, că știam că încă ești cu Ana.
Mi-au amorțit instant picioarele și mi s-au mărit pupilele. Am luat tremurând sticla de bere de pe una din mesele rotunde cu picioare înalte și am luat o gură sănătoasă.
Pe bilețelul pe care l-am semnat atunci scria: „Dacă peste cinci ani suntem amândoi singuri, ne vedem la fântâna de la Universitate și vedem de acolo”. A fost scris în două exemplare și sigilat cu o îmbrățișare. Nu le-am datat. Eram amândoi convinși că vom uita de ele și că e o prostie de film american. Dacă chiar ne-am fi ținut de asta nu era nevoie de dată. În cei cinci ani nu am deschis niciodată bilețelul meu, dar știam clar când l-am scris pentru că prima despărțire serioasă nu se uită niciodată.
M-am întâlnit cu Ioana să-mi plâng de milă. Oficial mă despărțisem de tipa cu care am avut prima mea relație de peste un an și, cel mai important, cea cu care mi-am pierdut virginitatea. Era 8 martie și am așteptat-o, ca de obicei când nu dormeam împreună în una din camerele noastre de cămin, în fața podului de peste Dâmbovița, să mergem împreună la cursuri. Când a văzut florile a schițat un zâmbet și m-a sărutat. Atunci i-am zis că vreau să ne despărțim. Ea a rămas blocată și eu m-am întors spre cămin. După câteva ore i-am scris Ioanei să ne vedem.
Asta a fost despărțirea oficială, dar ce nu am zis nimănui a fost când mi-am dat seama de ruptură, și mai ales de ce. Pentru mine a fost mereu cu două zile înainte, de ziua mea. Când am împlinit 20 de ani și am primit cadou de la colegul meu de cameră o zi în care să fiu singur toată ziua. Era exact ce îmi doream, mai ales că tot primeam aluzii că cheltui cam puțini bani pe prezervative.
Privind in urmă, îmi amintesc că a fost cea mai mare tragedie pentru mine atunci. Ne-am sărutat, ne-am dezbrăcat, i-am zis că e mai importantă calitatea decât cantitatea, mi-am pus un prezervativ, s-a urcat deasupra mea și cam asta a fost. Moale tot corpul. Ea izbucnind în râs cu lacrimi. Ultimul moment de conexiune. Am început să am și eu lacrimile mele. Cred că s-au și unit în momentul în care s-a lăsat pe pieptul meu. Pentru mine ăla a fost momentul despărțirii.
— Da, se pare că nu am fost suficient de preciși.
— Oricum nu cred că s-ar fi întâmplat ceva. Ce știam noi atunci? Oricum, de ce nu ești cu soția? Nu intru prea des dar am văzut pe Facebook că ai chiar și o fetiță superbă.
— E complicat. Știi cum e după o anumită vârstă.
Râs forțat.
— Sau nu știi și poate e mai bine așa. Știi cum se zice, că dacă nu te-ai căsătorit până la 35 de ani doar ai scăpat de primul divorț.
Am reușit performanța să-i transmit stânjeneala, deși între noi fie vorba, cred că modul ei stângaci de a relaționa în contexte de genul ăsta, cu mai mult de trei persoane într-o încăpere, m-a făcut atunci, pe vremurile fără burtă sau obligații, să mă gândesc cum ar fi dacă i-aș arăta cum arată o relație sănătoasă între un el și o ea. În perioada aia, eram și eu curios de asta.
— Sigur aș fi plecat la Viena. Știi că am fost de mică fascinată de Sissi, și nici nu cred că exista șunca pe vremea aia, de Mozart și ideea de Schönbrunn.
— Da, da! Țin minte că din unul din primele mele salarii, eram deja anul trei, te-am împrumutat până la bursă pentru primul tău bilet de avion până acolo.
— Și îți sunt recunoscătoare și acum.
— Știu că ai avut nevoie de mult curaj să îmi ceri ajutorul dar, dacă mă întrebai dacă vreau să vin cu tine, aș fi plătit eu ambele bilete, și eventual două paturi într-un hostel. Fără nimic la schimb, evident!
— Până și eu m-am prins de asta, dar nu voiam să stric ceva ce părea că merge.
Ce mergea? Eram unul pentru celălalt terapeutul de care nu știam că avem nevoie. Asta încă din anul doi, de când am început să vorbim, deși nu a fost niciodată my type am avut ceva fantezii. Clasica fată cuminte de la țară, minionă și timidă, ceva ce ai putea vedea ca un bun compromis pe termen lung.
— Și acum? Cum mai e Ioana?
— Ioana e la fel, cred, din păcate. Puțin mai plinuță, dar cred că și asta e asumat când ajungi să te identifici cu șnițelul de pui și ciocolata cu marțipan.
— Sincer, cred că după ce am luat primul Mozart am început să urăsc muzica clasică.
— De la mine l-ai luat! Îmi aduc aminte! Era dobânda. Te-am văzut cum ai încercat să nu pari dezgustat când ai gustat. Eram pe holul de la P22 și căutai un loc în care să scuipi.
— M-am bucurat că mi-ai adus ceva și nu voiam să o iei ca pe o ofensă.
— Să știi că am câteva în geantă, dacă totuși vrei să-i mai dai o șansă.
— Ah… tu erai cu acquire the taste? Ceaiul, laptele, glumele dubioase și cu nevoia de timp de a te obișnui cu gustul.
— Eram și eu pe acolo, dar nu am fost eu, deși mă identific. Lasă asta! Că ai început, e rândul meu: Tu, cum ești?
— Mă bucur, sincer, că m-am hotărât totuși să vin. Chiar și dacă aș lăsa la o parte că ai ajuns și tu. Nu mă așteptam. Nu erai nici în Excel, nici pe Facebook. În rest e mișto să vezi cum s-au schimbat oamenii pe care i-am ignorat în facultate.
— Știi că nu la asta m-am referit.
— Ah, da! Sunt idiot! Sunt tot acolo, cred.
— Acolo?
— Ce am vorbit, ce nu ne-am înțeles. Acolo. Nu știu. Nu mai am bere! Nu știu. Sunt fericit că am tot încercat și apoi am încercat pe bune. Și a mers, cât a mers. Tu?
— Tu ai întrebat primul și am răspuns deja. Sunt bine.
— Ai dreptate! Plecăm de aici?
