Povestire scrisă de Valentin Antonescu, aleasă de Anca Vieru la Creative Writing Sundays, pe 3 decembrie 2023, la tema: „o povestire (cu cel puțin două personaje) despre vinovăție”.
Mi-a apărut în dreapta, pe canapea, azi noapte pe la trei, în timp ce mă uitam la serialul meu preferat.
— Eu zic să treci la treabă.
Am pus pauză din telecomandă și am aprins lumina.
— Mă lași, te rog? Nu pot să mă uit dacă ești aici. Du-te înapoi în locul de unde vii.
— Ți-am mai spus, vin din lumea cealaltă, a ideilor pure…
— Nu-mi pasă, l-am repezit și cred că l-am rănit puțin, judecând după felul cum i s-au încrețit nările.
Edison e monstrul meu cam de trei ani. Înainte de el am mai avut încă patru monștri, fiecare unic, atât ca fire, cât și ca înfățișare. De exemplu, monstrul anterior se numea Ivan și era un șarpe gros cât un stâlp și lung de patru metri. Era foarte calm și nu mi se înfățișa decât din an în paște, când considera că era necesar. Și niciodată nu o făcea atunci când știa că nu vreau să fiu deranjat.
La un moment dat, așa cum fac toți monștrii personali, Ivan pur și simplu nu a mai apărut, și în locul lui a venit Edison. S-a prezentat și m-a anunțat că el va fi următorul meu monstru. De atunci stau, vrând nevrând, cu un monstru stresant și nevrotic pe cap. Nici măcar nu sunt sigur dacă îmi vrea cu adevărat binele sau încearcă să-mi controleze viața doar ca să-și compenseze propriile neajunsuri. Iar cel mai ridicol este cât de puțin se potrivește personalitatea lui cu înfățișarea. Edison e un liliac umanoid înalt de doi metri și jumătate, cu o blană murdară care-i acoperă tot corpul, o pereche de aripi venoase uriașe, ochii căscați, nările lungi, verticale și urechile cât capul. Când l-am zărit prima oară m-am speriat. Era de departe cel mai înspăimântător din toți monștrii mei de până atunci. Când i-am auzit, însă, vocea pițigăiată m-am mai liniștit.
— Chiar trebuie să te uiți la asta acum? m-a întrebat cu mâinile în sân, fără să mă privească în ochi.
— Da, i-am răspuns pornind din nou episodul și dând volumul mai tare.
A suportat cât a suportat, până mi-a smuls telecomanda din mână și a stins televizorul.
— Ai deadline în șapte ore și nici nu te-ai apucat. Și poate vrei să mai și dormi.
— N-am niciun deadline pentru că nu am nimic obligatoriu de făcut. Pot să mă duc și fără să scriu nimic. Acum dă-mi telecomanda. Mă uitam la televizor, i-am zis deja fierbând, cu mâna întinsă.
— Te uiți la serialul ăsta deja pentru a patra oară, mi-a răspuns mai calm decât îi este caracteristic. Știm amândoi că doar te bagi cu capul în nisip. Așa că treci și scrie. O să vezi cât e de simplu. De fapt, ce vorbesc eu, știi deja cât e de simplu. Uneori scrii câte douăzeci de pagini pe zi. Ai scris deja o carte, omule. Nu mai poți să scrii o poveste?
M-am repezit la el să-i iau telecomanda. Avea brațul mult mai lung ca al meu, deci îi era simplu să o țină departe, în timp ce cu celălalt braț musculos mă imobiliza. Cred că scena era de-a dreptul jalnică. Eu zbătându-mă și gemând sub strânsoarea unui liliac uriaș pe o canapea ponosită cu cuvertură bej. După ce m-a eliberat, i-am promis prin semne că m-am calmat, dar a fost o minciună, căci imediat i-am fript un pumn în nas. I s-au aprins ochii timp de o clipă. O clipă în care am văzut ceva cu adevărat înspăimântător acolo. Noroc că acel ceva a fost înlocuit instant de calm, apoi de dezămăgire.
— N-o să scriu nimic, așa că mai bine dă-mi telecomanda.
— Fă-mi plăcerea doar. Așază-te în fața laptopului și scrie o frază, doar atât. Dacă după aceea te simți la fel de blocat, mă duc în lumea mea și te las. Uite, mai povestește-mi o dată ce trebuie să scrii.
Între timp lăsase telecomanda jos, pe măsuță. Mă cam tenta să o iau. Știam că nu avea niciun rost și nici el nu se va lăsa. Știam că mi-o va lua iar din mână, dar simțeam că trebuie să o fac. Cu greu mă controlam. În momentul acela nu mai voiam să am nimic de-a face nici cu el, nici cu nenorocita aia de poveste.
— Trebuie să scriu o poveste scurtă, extrem de scurtă, de maxim zece mii se semne, adică de două sau trei pagini, despre un sentiment.
Edison și-a luat un zâmbet larg cu care credea că mă liniștește.
— Păi e simplu, prietene. Uite, hai să luăm sentimentul fericire. Când ai fost ultima oară fericit?
— Când mă uitam la televizor și tu nu erai lângă mine. Hai să pornesc de aici. Ai avut dreptate, uite ce simplu e.
M-am ridicat furtunos, am aprins laptopul, am deschis un document și am început să bat în taste ca un cimpanzeu, cât puteam eu de tare, timp în care îi strigam:
— Uite ce simplu e!
Tastam litere după litere după semne de punctuație fără noimă și continuam să strig:
— Uite ce simplu e!
După ce mi-am descărcat energia, i-am pus laptopul în poală:
— Uite ce poveste frumoasă am scris. E despre esența fericirii. Ce atelier de scris, pe asta iau direct Nobelul. Citește-o cu atenție și apoi zi-mi dacă-ți place. Dar să-mi dai, te rog, un feedback constructiv, nu să-mi spui că e bună numai așa, că mă cunoști.
Edison a închis ochii și a răsuflat adânc. Îi vedeam clar fiecare rid. Apoi a pus calm laptopul pe măsuță, a luat telecomanda în mâna lui imensă cu trei degete groase cu gheare în capăt și a sfărâmat-o. Am rămas cu gura căscată. A spus privindu-mă adânc în ochi:
— Multă baftă.
După aceea a zburat. Nu a dispărut subit în eter așa cum apare de obicei, ci a zburat pe fereastră, sau mai bine zis prin fereastră, căci făcând asta a distrus și fereastra, și peretele, și puțin din peretele de la camera vecină. În urma monstrului meu nu rămăseseră decât cărămizi descoperite și praf de ciment plutind în aer.
La cinci dimineața eu eram încă cu geaca pe mine, sudând țigările și bând bere după bere. Ca să fiu sincer, nici măcar nu-mi păsa atât de mult de gaura din perete. Mă gândeam doar la Edison. Trebuia să se întoarcă. L-am supărat mai tare ca întotdeauna, dar trebuia să se întoarcă. Trebuia să mă ierte. Doar era monstrul meu. Nu puteam să dorm. Aveam nevoie să mai vorbesc cu un monstru.
Când începea să se crape de ziuă, la mine în sufragerie a apărut un păianjen uriaș. A început de zor să-mi refacă peretele găurit țesând pânză peste el, timp în care mi-a spus:
— Bună! Eu sunt Pedro, noul tău monstru. În afară de problema evidentă, cu ce te pot ajuta?
Am mai aprins o țigară.
— Am de scris o poveste despre un sentiment.
Pedro se mișca dintr-un colț al peretelui în celălalt cu o viteză amețitoare, fără o clipă de răgaz. Când i-am spus asta, s-a oprit doar o fracțiune de secundă, probabil să se gândească.
— Nu știu foarte multe despre scris, dar de ce nu scrii ce simți acum?
— Ce simt acum? am răspuns aproape în șoaptă.
M-am așezat în fața laptopului și am început să țes și eu o poveste.
