Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 29 octombrie 2023, la tema: o povestire care să pornească de la acest citat din romanul Gabrielei Adameșteanu, Dimineață pierdută: „La urma urmei, memoria unui bărbat, ca și a unei femei ce a trecut, cât de cât, prin viață, trebuiește să fie un cimitir de asemenea fapte – mai mari sau mai mici – inavuabile”.
Coborî cu greu din cabina înaltă. Camionul plecă mai departe, hurducăind pe drumul denivelat de țară. Un colț ascuțit de lună se vedea prin coronamentul copacului strâmb de la răspântie. Liniștea se instalase rapid, după ce zgomotul motorului se pierduse în zare. Bărbatul își puse ranița în spate, apoi grăbi pasul spre cele câteva lumini răzlețe, care străluceau în întunericul din față, icnind înfundat la fiecare călcătură pe piciorul beteag.
Sufla greu când ajunse în fața porții. Avea trupul slăbit de război și suferință. Pe ulițe nu era țipenie de om. Obosit, se prinse de gardul din fier forjat, privind cu atenție conturul întunecat al casei. Lumina din odaia de la mijloc era aprinsă și răzbătea afară, prin perdea. Ascultă puțin. Inima îi bătea cu putere.
Se sperie când văzu câinele lipit de poartă. Nu-l auzise. Acesta lătră scurt, apoi se ridică pe poartă, mirosindu-l.
— Ce faci, măi, golanule, nu mă mai recunoști? băgă bărbatul mâna prin onduleurile de metal, încercând să-l mângâie. Taci, că scoli vecinii, pușlama bătrână.
Un scâncet, un alt lătrat, de data asta pițigăiat, și coada mișcată frenetic îl făcură să ia cârligul, să deschidă poarta și să intre în curte, cu câinele lipit de picioarele lui.
Din câțiva pași ajunse la geamul luminat, sprijini ranița de zidul casei și o privi câteva minute bune pe tânăra care încerca să adoarmă un copilaș, legănându-l pe picioare. Ochii i se umeziră, genunchii începură să-i tremure, dar nu se mișcă de acolo până când femeia nu puse copilul adormit între două perne.
Bătu ușor la geam. Femeia, speriată, își trase cămășuța de noapte peste sânii umflați de lapte, și se apropie temătoare de fereastră.
— Care ești acolo? întrebă cu voce nesigură, dând la o parte perdeaua de pânză.
— Eu sunt, nu te speria, am zis să nu trezesc copilul.
În întunericul nopții, văzu un chip nebărbierit, cu trăsături aspre, lipit de geam. Îl recunoscu imediat și aleargă la ușă să-i deschidă.
— Ai venit, îl luă ea în brațe. Ești întreg, slavă Domnului, repeta continuu.
— Aproape întreg, îi arătă bărbatul mâna dreaptă, cu trei degete lipsă.
O săltă în brațe, afunzându-și capul în părul ei, și o strânse la piept până când femeia simți că nu mai are aer. Îi sărută brațele albe și sânii ce se ițeau obraznici din cămășuță, apoi tâmplele, ochii și buzele deopotrivă.
— Bine că nu l-ai lepădat, cum ne-a fost vorba, arătă el spre pat, prinzându-i obrajii în mâini. Bărbat prost ce sunt.
— N-am putut. Hai să-ți vezi băiatul, îl trase ea de mâneca jerpelită, lângă patul cu așternuturi albe. Seamănă leit cu tine.
Băiețelul rozaliu și bucălat, înfășat strâns, dormea, mișcându-și ușor buzele în somn.
Bărbatul se aplecă spre fețișoara trandafirie și mângâie scutecul cu gesturi tandre. Îi dăduseră lacrimile:
— Băiatul lui tata … are tata un băiat… N-am crezut că apuc ziua asta, o privi el pe tânăra mamă. Îți spun cinstit, nici măcar n-am crezut că scap cu viață, darămite să-mi văd băiatul. Copilul pe care nici măcar nu l-am vrut.
— De-ai ști cât m-am rugat să te întorci viu acasă… să vă întoarceți… Știi că băiatul lui tanti Saveta s-a dus, ieri a primit vestea, și al lui tanti Lenuța, săptămâna trecută. Îți dai seama prin ce-am trecut? Mai bine spune-mi, ești bine? îi mângâie ea barba nerasă, încărunțită înainte de vreme.
— Sunt bine. Am genunchiul distrus de-o schijă. Mă doare groaznic când calc în piciorul ăsta. De-abia merg. Nici mâna asta nu mai pot s-o folosesc, îi flutură mâna cu degetele lipsă. Nu mai sunt bun de nimic. Povară la casa omului.
— Dar ești în viață. Nu-l mânia pe Dumnezeu. Ți-e foame?
— Nu mi-e foame, am mâncat un codru de pâine pe drum, o privi el, cu ochi flămânzi. Ia spune, ăl bătrân cum e?
— E bine, dar a surzit de tot. Încă e bun de treabă, slavă Domnului, că nu știu ce m-aș fi făcut fără ajutor.
— Și Savin?
— Nu mai știu nimic de el de când l-au luat prizonier. Tare mi-e teamă, spuse ea cu glas stins, apoi amuți.
— Dar tu, tu cum ești? îi ridică bărbatul bărbia, îi șterse lacrimile cu palmele lui bătătorite și o trase spre el cu dor. Femeia i se cuibări în brațe, suspinând. Începu s-o sărute cu patimă.
*
Câinele începuse să latre sub fereastră. Un mieunat scurt despică aerul, apoi totul amuți. Bărbatul se trezi buimăcit. Era încă întuneric afară. În semiobscuritatea din cameră își trase grăbit pantalonii pe el, apoi cămașa. Băiețelul începuse să scâncească. Tânăra se ridicase în capul oaselor și-l privea tăcută. Luă copilul și îl puse la piept. Bărbatul o mângâie pe obraz, îi strânse mâna cu putere, apoi i-o sărută și ieși din casă, închizând ușor ușa de la intrare. Câinele îl aștepta și îl petrecu până la poartă, dând vesel din coadă. În casă se așternu din nou liniștea, tulburată din când în când de copilul care sugea cu poftă.
Când ieși pe uliță, nu începuse încă să se lumineze de ziuă. O răcoare plăcută învăluia satul încă adormit. Cu pași mari, aproape târând piciorul beteag, și cu aceeași durere surdă ce îl făcea să se încrunte la fiecare pas, bărbatul ajunse în celălalt capăt al satului când se crăpa de ziuă. Trecu pe lângă biserică și i se păru parcă mai mică decât cum o lăsase, apoi pe lângă casa învățătoarei – era lumina aprinsă, oare ce mai făcea femeia aia atât de bună și de blândă cu copiii, apoi, în colț, văzu fântâna de la care luau apă cu toții, și jgheabul unde adăpau animalele. Pulsul i se acceleră când își văzu casa, acoperișul pe care îl reparase înainte de a pleca la război, curtea cu nucul bătrân ce umbrea o bucată bună de uliță.
Se uită la gardul cu vopseaua scorojită, îndreptă un lăntete putrezit care se încălecase cu ceilalți, trase drugul de la poartă și intră în curte, închizând după el poarta care scârțâia. Doi câini costelivi se apropiară imediat, mirosindu-l cu neîncredere, apoi începură să dea din coadă.
Ușa casei se deschise și o femeie uscățivă, ușor adusă de spate, cu o șuviță de păr alb ieșită de sub basma, îmbrăcată în haine cernite, se sperie de-a binelea când îl văzu urcând scările. Duse mâna la piept, dar bărbatul i-o luă înainte:
— Stai, mamă, nu te speria. Am venit acasă.
Femeia se uită la el cu neîncredere, și deschise larg ușa, aprinzând lumina. Îl privi îndelung, cu palmele la gură, apoi începu să se închine, cu ochii înlăcrimați.
— Să nu te recunosc, așa de rău ai slăbit. Slavă Domnului că te-ai întors.
Îl luă în brațe, apoi se îndepărtă iar de el, privindu-i obrajii scofâlciți și nebărbieriți.
— Nu mai sunt bun de nimic, mamă, îi spuse el cu amărăciune. Ce bărbat mai sunt eu acum? Umerii îi căzuseră și o privea, parcă așteptând un răspuns.
— Lasă, măi, băiete, ne descurcăm noi cumva. Să te pui întâi pe picioare, că n-a mai rămas nimic de tine. Om vedea apoi … sunt încă bună de muncă, îi arătă femeia degetele noduroase și zbârcite. O scoatem noi la capăt. Hai, dă-mi mie ăsta, îi luă femeia ranița din spate și-l împinse înăuntru.
— Mădălina? se întoarse bărbatul spre ea.
— E cu aia mică. Hai s-o vezi. Doamne, ce seamănă copila asta cu tine. Îi dă să sugă, că n-a dormit toată noaptea. Și gemenele sunt cu ea. Sunt toate în pat, claie peste grămadă, c-așa cică le place.
Bărbatul se descălță, își puse ghetele lângă zid, una lângă cealaltă, își trase șosetele peste degetele care-i ieșeau prin materialul rupt, apoi deschise încet ușa de la cameră. Inima îi bătea să-i sară din piept. Încercănată, cu părul în dezordine, prins în creștetul capului, femeia lui stătea pe marginea patului, cu fetița la sân. Alte două perechi de ochișori din spatele ei se uitau mirate la bărbatul din ușă. Erau prea mici ca să-și aducă aminte că le era tată.
