Povestire scrisă de Dana Voicu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Adrian Georgescu la Creative Writing Sundays, pe 15 octombrie 2023, la tema: „o povestire care vă aparține, la alegere”.
E cinci dimineața, încă întuneric, când Bizou se trezește brusc: Hooo! Ce se întâmplă? Ce-i zgomotul ăsta? Iar e noaptea aia în care noi murim de frică și ei se distrează? Aoleu, unde să mă ascund? Doamne, cum îmi bate inima! Stăpână proastă ce ești, ia-mă în brațe și mângâie-mă! Liniștește-mă, sunt Bizou al tău! Ce face fata asta, nu aude când miorlăi? A uitat limbajul iubirii? Dar ce e cu ea, de ce e așa agitată? De ce nu se distrează de revelion, de ce nu are un pahar în mână? Ce face? De ce strânge lucruri prin casă? Fato, ai căpiat?! Să mă frec un pic de picioarele ei, poate-și revine. Nu mă bagă în seamă! Pe miiine, iubitul ei! Plânge, pune lucruri într-o valiză și vorbește la telefon. E razna, clar! Și ăia de-afară nu mai termină cu zgomotul, măcar de-ar cânta mulți ani trăiască și să se ducă pe pustii!
Ia că vine la mine frumoasa mea, ooo, mă ia în brațe, ooo, mă mângâie și plânge, nu trebuie să plângi, drăguța mea, nu sunt supărat pe tine! Ce faci? De ce mă bagi în cușcă? Băăă, nu vreau la veterinar! Își ia valiza într-o mână și pe mine în alta și iese din apartament, ieșim în stradă unde domnește un vacarm înfricoșător. Stau cuminte. Drăguța mea, unde mergem? Fugim Bizou, fugim.
*
Dimineață umedă, drum drept și totuși anevoios, o lumină care parcă vrea să te dezbrace, să te facă să-ți fie și mai frig. El plânge. Bâzâie, mai mult. Scoate un soi de sunet neîntrerupt, de deznădejde, mucii i-au ajuns de mult în gură, îi mestecă docil ca pe niște bomboane, nu se oprește din mers, plânge, mestecă și merge. Își târâie picioarele în bocanci, nu-i e frig, a transpirat sub căciulă și glugă, sudoarea de copil se amestecă cu mucii de pe față și totuși mânuța lui a înghețat pe punga pe care o ține strâns. Punga e de plastic transparent și îl conține pe Pingu, un pinguin de pluș. Din când în când bocancul drept lovește călcâiul stâng și atunci copilul se împiedică, se dezechilibrează, punga atinge pământul, Pingu aproape e scăpat pe jos și plânsul iese și mai tare din gât. În față oameni care merg cu bagaje mari, în spate șir lung de părinți cu copii se îmbărbătează, se ajută, se mângâie. O fată îi vorbește blând motanului roșcat pe care-l are în cușcă, o femeie cară în brațe un câine ce pare foarte bătrân și bolnav.
— Ce-i cu ăsta, de unde vine? Ia vezi cu cine e!
— Da, să trăiți! Mă duc acum.
— Hei, nu mai plânge, ia spune, cum te cheamă? Gata, gata, liniștește-te! Unde-i mama? Sau poate ești cu bunica? Cu cine ești pe drum?
— Domn’ comisar, am întrebat vreo treizeci de oameni din convoi. Nimeni nu știe ce-i cu el. L-ați întrebat, a zis ceva?
— Ce să zică, tu nu vezi că nu te poți înțelege cu el, cred că nici nu știe să vorbească. Dă-i un suc, poate se liniștește.
Polițistul ia de pe un raft al barăcii o cutie mică de suc cu pai și doi biscuiți.
— Copile, uite ce-ți dau eu, ia, mănâncă, da’ nu mai plânge, te rog! Hai că-ți desfac eu, zice, și-i desface paiul lipit pe cutia de suc, îl îndreaptă și-l bagă în cutie prin găurica de staniol.
— Hai, bea un pic, uite ce suc bun, mmm, zice el, aplecându-se spre copil și mângâindu-l pe glugă.
Dar el nu, nu se oprește din plâns, dă cu o mână peste cutiuța de suc și-și șterge mucii cu cealaltă. Polițistul rămâne deznădăjduit.
— Hai c-avem treabă, nu putem sta după el, lasă-l acolo, poate apare maică-sa. Așteaptă atâta lume să treacă, zice Comisarul șef.
Polițistul ia copilul în brațe și-l așază pe un scaun cu biscuiții și sucul lângă.
— Stai aici, poate apar și ai tăi, că doar n-oi fi venit singur. Nu mai plânge, ia și mănâncă!
După trei ore copilul e tot pe scaun, biscuiții sunt tot nemâncați.
— Ce facem cu el? Nu l-a căutat nimeni. Cine știe ce-o fi pățit mă-sa! E posibil orice.
— Domn’ comisar, e o gravidă care vrea să treacă, haideți să i-l dăm în grijă, important e să treacă granița, după aia se ocupă ceilalți, că n-or fi câini!
— Și dacă apare maică-sa? Ne omoară că i-am dat copilul! N-are nici acte la el, ce belea pe capul nostru!
— Domn’ comisar, cel mai bine pentru el e să-l trecem granița, că doar d-aia e aici. Orice mamă ar fi de acord cu asta.
— Bine, scapă de el că nu-mi trebuie necazuri!
Se înserează. De partea cealaltă a graniței uniformele sunt albastre. Tot frig, tot zloată. Începe să bureze.
— Și copilul? E băiat? Unde sunt actele?
— N-am actele lui, zice femeia sfârșită. O burtă enormă îi iese din haina prea mică, are cearcăne și mâinile sunt aspre și vinete de la frig.
Agentul de poliție vede că femeii îi e rău, trage repede un scaun și o ajută să se așeze.
— Nu știu, nu-i copilul meu, zice femeia gâfâind, doar l-am trecut granița. Îl iau cu mine, s-o găsi un loc și pentru noi. Sfârșită, gravida mângâie copilul pe cap. Face un gest vag în aer și, brusc, leșină. Cei doi ofițeri de frontieră sar ca arși și încep să se precipite:
— Sună la Salvare! Hai, că moare aici, Doamne ferește!
— E doar epuizată, stai liniștit, nu vezi câta burta are! Hai că sun, numa’ să aibă mașini! Ține-o bine să nu dea cu capul de ceva!
E deja noapte când mașina Salvării pleacă spre spital cu femeia gravidă.
Polițiștii sunt rupți de oboseală. În zece ore au controlat mai mult de cinci sute de oameni.
— Ce facem cu el? Uite c-a adormit, da’ nu dă drumu’ la pungă. Al naibii pinguin, ce strâns îl ține!
— Domn’ șef, nu știu, da’ mi se rupe sufletu’! Cum s-o fi pierdut săracu’, uite-l că plânge și-n somn!
— Dă telefon la Primărie să trimită Protecția Copilului. Știu ei după aia ce să facă. Hai că nu mai pot, mi se închid ochii, tură ca asta n-am avut în viața mea, futu-i mama lui de război!
— Mergeți acasă, domn’ șef că rezolv eu! Ne vedem mâine!
— Să nu faci vreo prostie, ai grijă să ajungă copilul unde trebuie că după aia intrăm în belele! Hai, noapte bună!
Ofițerul iese din baracă. Afară, oameni tăcuți și obosiți așteaptă să le fie controlate actele.
Peste un sfert de oră încă mai sună la Primărie. Nu răspunde nimeni.
— Săru-mâna, bunico, ce faci? Nu te speria, nu s-a întâmplat nimic, sunt la muncă, e haos aici. Bunica, am un copil mic, n-are cred nici cinci ani, e singur, n-are acte, nu știu ce-i cu el, s-o fi pierdut de-ai lui, n-am unde să-l duc, la ăștia cu Protecția nu răspunde nimeni. Îl aduc la mata în noaptea asta. Fă-i de mâncare, un orez cu lapte, ceva, că-i și flămând, cred.
Miroase bine în casa bunicii, a foc în sobă și a lapte. Ce brațe moi are, pot să pun capul pe unul și să fie liniște. Încape și Pingu. Dacă-nchid ochii e ca și cum m-ar ține în brațe bunica mea. Miroase a bunica mea. Vorbește cu mine, nu înțeleg ce zice, dar îmi place vocea ei. Vocea ei șoptită se transformă în cântec. Ce bine e! Și mă leagănă! Aaaa, aaa, ce desene albastre sunt pe peretele ăsta! Aaa, aaa, uuu,uuu cântă bunica și legănatul mă adoarme. Sunt ooobooosiiit. Pingu, ești aici?
— N-a vrut să mănânce azi-noapte, l-am băgat la somn, e tare speriat sărăcuțu’, a trebuit să-l legăn ca să se liniștească. Nu dă drumu’ din mână la jucăria aia! Io zic să-l mai țin la mine o vreme până-l pun pe picioare, nu veni să-l iei, ce face el la Protecție? Ăștia nu știu să aibă grijă de-un pui așa de mititel.
— Tre’ să vorbesc și cu ăștia, că nu-s de capul meu! Mă rupe șefu’ dacă iese încurcătură! Ai și mata grijă de el, ți-a zis cum îl cheamă măcar, a vorbit ceva?
— N-a zis nimic, plânge fără lacrimi și tresare-ntruna. Hai că mă duc să-i fac niște gogoși pentru când s-o trezi. N-ai nici o grijă, vezi-ți acolo de muncă, am eu grijă de el. Arză-l-ar focu’ de război să-l arză!
Dimineața-i tăioasă, cu un pic de soare care-și face loc, parcă promite viață. Bunica umblă prin curte și hrănește animalele. E multă treabă de făcut.
Mirosul de gogoși inundă casa. S-o fi trezit mititelul? Ia să-l vadă mama pe el, s-o mai fi liniștit?
— Nu e, nu știu când a ieșit, poate eram prin spate, poate eram la bucătărie, zice bunica și scapă telefonul din mână de agitată ce e. Vai de mine, femeie proastă care nu poate avea grijă de-un copil!
— Liniștește-te, te rog, că ți se face rău, trimit acum o mașină să-l caute!
Pe ulița satului, copilul merge plângând și ține strâns în mână o pungă în care e un pinguin de pluș. Pare că nu se va opri niciodată. Din mers. Din plâns.
*
Oboseală nesfârșită. Diminețile încep cu știri, zilele se termină cu știri.
În casa bunicii e seară și tristețe. Televizorul merge non-stop. Bunica stă cu brațele sprijinite pe masă, are în față o farfurie în care sunt două linguri de pilaf. Mâncarea e neatinsă. Ramele ochelarilor sunt prinse cu sârmă și pe lentile joacă luminile colorate ale televizorului, ochii bătrânei sunt mirați și umezi.
„Mamă, sunt luat prizonier, zice soldatul plângând. N-am știut că vin la război, ne-au spus că mergem la exerciții. Se poartă bine cu noi, mamă, mai bine ca ai noștri. Îmi pare rău! Du-te, mamă, la unitatea mea și spune-le că am căzut prizonier. Nu-nțeleg ce război e ăsta! De ce ne trebuie război? Eu acum, mamă, sunt agresor, sunt agresor, mamă! Mi-e rușine, mamă!”
