Poem scris de Gabriel Dorobanțu, la Atelierul Mornin’ Poets #77 cu Laura Francisca Pavel, din 29 octombrie 2023, la tema Eu vs. Celălalt nonuman (animal, obiect inanimat).
[luminile halelor, neoane arctice de mentă, neoane se zbat pe micile artere în atriumuri goale, hale ce par supradimensionate, omul mașină înecându-se în dunhill blue și mtn dew se luptă cu animalul rece pe care l-ai lăsat între stâlpii goi de metal]
stop cadru:
car crash
și totul e cadrul ăla din Psycho cu Janet Leigh și parbrizul umed este rise of spring but I rise my hands to the ceiling, nu plouă afară dar aș ploua cu tot ce am la îndemână și în special cu ură și cu benzină- foc în mijlocul câmpului dau drumul porțelanului pe drumul ce se prezice iar coarda mea de vioară se întinde și încerc să o păstrez intactă până ce drumul nenorocit nu va fi întins de vortexul/ turbina unei spălătorii auto și nicio țigară, niciun montain dew- să nu facem stop cadru în stâlp (se poate scoate), doar tu mă poți opri din a fi de neoprita-mașina umană, trage de roți, de frână, de ambreiaj, de motor, de capotă, de prezoane – prezumții de vinovăție și responsabilizări peste limita normală
200 la oră pe un drum neasfaltat și cauciucurile devin antilope zimțate de dintele galben de metal ce se zbate-n gingie și capul departe pe tavă –îi diseci fiecare avarie și constați un accident mortal la tot pasul pe care l-am făcut și nu am știut să pun stop când trebuie,
tu ai vrut sa fii cap de afiș și m-ai acuzat că nu te-am înrămat într-un ideal ce ar fi trebuit urmat și stop cadru
și car crash,
și frână de mână, frână de picior și corzi de viori, becuri neon și mâna pe frână picior sub picior, human flesh și flash în ochi, înfrânări și frânez până nu mă sufoc, întinzi corzile de viori până se sfărâmă, frână de mână, mână pe picior sub piciorul tău mă sufoc niciun gas station, nicio pauză, nicio vinovăție, niciun gând
gânduri stop cadru-
cobor
în hala asta cât o balenă mâncată de un vierme gigantic, în scheletul din schele și resturi și flegme pe care le-a lăsat viermele ăsta enorm și golul paralelipipedic, fără trape deschise pentru țigările aprinse târziu, pentru tabla încinsă, peste care ai aruncat acid din bateria ta defectă- hidrocarburi în bazinul tău de retenție prin care înot în apa deversată ce se varsă înapoi în tine și în toate halele prin care ne-am ascuns și ne-au îmbrățișat cu panouri sandwich și tablă zincată scuip vata minerală pe care ai transformat-o în polistiren scuip membrana hidroizolantă după ce ai mestecat-o ca pe un orbit și ochii mi-au ieșit din orbite de nesomn, de foame, de frig, de rășină mi-e scârbă
de imaginea pe care o lași în bălțile de benzină, de urină de muncitori necalificați de tine
care să încerce să te repare,
să îți ridice din nou scheletul,
să te îmbrățișeze cu vată minerală,
să fii o hală utilă pentru noii veniți.
