Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă de Marian Coman la Creative Writing Sundays, pe 7 mai 2023, la tema: „Suntem în 2043. Ai semnat un contract pentru o nouă carte: un volum de memorii. Povestește, ca parte a volumului tău de memorii, momentul întâlnirii noastre din 7 mai 2023”.
Prolog
Stau în fotoliul meu confortabil, chiar în fața peretelui artificial. Mă încearcă tot felul de emoții pentru că − da! − mă număr printre cei norocoși să facă parte din programul pilot Scrisul ca meserie umană. Dăm semne că începem să ne trezim. Inteligența artificială nu poate să preia chiar totul. Către ce s-ar îndrepta atunci specia umană? Simt nevoia să mă explic și fac asta nu pentru voi ce veți citi aceste rânduri, sper eu, curând, ci pentru generațiile următoare, pentru care o carte scrisă de om va reprezenta o normalitate. Timpul ne-a dovedit că am greșit dând atâta credit inteligenței artificiale în domeniul literar. Și sper ca, în Pepiniera de invenții a omenirii, cercetătorii să descopere un înlocuitor al hârtiei, o nouă tehnologie de imprimare pe acel material și să se reînființeze bibliotecile publice adevărate, care să pună la dispoziția cetățenilor rafturi întregi cu cărți în format fizic, indiferent care ar fi acela. Știm cu toții unde s-a ajuns. Aș vrea să cred că ne vom îndrepta spre un viitor normal, în care omul este cel care ia deciziile, un viitor din care ar trebui să privim cu atenție spre acum, când inteligența artificială, de cele mai multe ori, este prea mult. Tocmai de aceea trebuie să consemnez aceste rânduri, astfel încât noi, oamenii, să nu mai repetăm aceleași greșeli.
Dacă e să privim puțin în urmă, sunt mai mult de cincisprezece ani de zile de când s-a distrus industria de carte. Totul a început cu marea criză de hârtie din 2024, când omenirea a renunțat brusc la a tipări cărțile. Tot atunci s-a lansat BookGPT, la scurt timp după ChatGPT. Softul a evoluat atât de mult, că fiecare își putea crea propria versiune de carte, în funcție de propriile nevoi. În câteva minute îți puteai selecta personajele, acțiunea, inclusiv genul de carte pe care voiai să o citești, dar mai ales să o asculți. Și atunci ce nevoie mai aveai de scriitori, când BookGPT-ul era atât de rapid și mai ales când, dacă nu-ți plăcea cum curgea firul narativ, introduceai noi elemente, iar BookGPT-ul modifica totul în funcție de dorințele tale? Când lumea s-a săturat de asta, a apărut MovieGPT, prin care, la fel de rapid, softul îți producea un film virtual cu toate caracteristicile dorite, cu actori virtuali care păreau sută la sută reali. Cam tot atunci s-a sistat producția de carte și producția de film.
Am ajuns într-un punct în care ne-am dat seama că omul își dorește să vibreze, să trăiască, să se bucure și prin artă. Se simte nevoia ca oamenii să scrie cărți, să producă filme, să opereze, să gătească, să creeze, să facă toate aceste meserii care acum sunt în curs de dispariție. Studiile sunt alarmante. Există cifre care spun că emisfera dreaptă a creierului uman, emisferă responsabilă cu creativitatea, se atrofiază încet, dar sigur. Cum inteligența artificială controlează totul, știrile despre acest subiect se propagă cu zgârcenie, și doar pe surse. Fake news-ul este la ordinea zilei și cine îl controlează dacă nu inteligența artificială?
Trebuie să recunosc că aș fi vrut să scriu această carte cu ajutorul unei tastaturi adevărate. Am încercat zilele trecute, dar mi-e imposibil să fac asta. E complicat și totodată obositor să tastezi literă cu literă, precum se tasta odinioară, așa că mi-am activat IWrite-ul.
Nu în ultimul rând, trebuie să admit că mă încearcă o emoție puternică în momentul în care realizez că numele meu va apărea pe acest volum de memorii. E adevărat că imaginea de pe copertă va fi realizată prin PictureGPT, asta după ce voi încărca manuscrisul în noul soft, special creat pentru acest proiect, dar, cu timpul, oamenii vor înlocui inteligența artificială și următoarele cărți publicate vor avea șansa grozavă să aibă copertele realizate de persoane în carne și oase. Cel puțin există discuții în acest sens.
Cum spuneam, mă simt onorată că numele meu adevărat va apărea pe copertă. Deja s-a ajuns prea departe cu acest GDPR dus la extrem. În viața reală sunt doar un Serial Number, la fel cum ești și tu, cel care vei citi aceste rânduri, doar o înșiruire de cifre și caractere, în caz că nu știai, după modelul de Clasificare Zecimală Universală, prin care odinioară se clasificau documentele în biblioteci, în funcție de subiectele tratate. Totul este cuprins în acest număr unic și totul este actualizat în timp real. Nici imaginile cu persoane nu sunt permise, tot din cauza GDPR-ului. În acest moment se fac demersuri să se revină la vechile cărți de identitate, să se revină la multe dinainte să se fi schimbat echilibrul de putere în lume. Da, noi, cei din acest program pilot, avem promisiuni că pe coperta patru vom avea imprimate fotografii cu chipurile noastre și o scurtă biografie. Și că vor exista și câteva exemplare de carte în format fizic. Bucurie mai mare ca asta nici că există.
Capitolul I
Cum spuneam, stau în fața peretelui artificial. Mi-am conectat IWrite-ul. Dacă ar fi să încep cu începutul, cu momentul în care mi-am promis că într-o zi o să scriu o carte, ar trebui să mărturisesc că îmi amintesc cu plăcere vremurile dinainte ca inteligența artificială să ne gestioneze viețile. Am câteva fotografii de la Creative Writing Sundays din 2023. De ce încep cu asta? E simplu. Pentru că atunci m-am contaminat.
Eram la Cafeneaua Veche 9. Parcă văd crama cu boltă arcuită, de cărămidă, scena cu farfuriile de lumină montate pe zid, mesele pătrățoase ce imitau marmura. Deși au trecut douăzeci de ani, îl văd și pe Marian Coman, invitatul de la Creative Writing Sunday, cu un laptop în față. N-am realizat până acum, dar mi-a rămas întipărită imaginea cu el stând puțin strâmb, cu cotul stâng pe brațul scaunului și bărbia sprijinită în mână, cu câțiva centimetri de brățări la mână, atent la ce se discuta. De ce el și nu ceilalți invitați? De ce acel moment și nu altul? Nu știu. Poate pentru că atunci s-a produs o schimbare și am început să privesc lumea cu alți ochi.
Am în minte tot felul de detalii de atunci, dar parcă nu-mi amintesc întregul. Trebuie să mă ajut puțin de MovieGPT și să recreez atmosfera acelor vremuri. Sigur au făcut și alții fotografii și a existat chiar și o înregistrare audio. Ar trebui ca totul să fie stocat în burdihanul încăpător al inteligenței artificiale. Încarc cheia de căutare și văd că am noroc. MovieGPT-ul procesează. Văd că s-a aprinsul ledul verde, așa că mi-am pus ochelarii 3D și mă plimb acum prin Cafeneaua Veche 9. Mă irită faptul că GDPR-ul funcționează chiar și aici și, cum persoanele sunt reale, fața lor este blurată. Nici măcar numele lor nu-l mai știu, așa că-n dreptul fiecăruia mi-a apărut Serial Number-ul fiecăruia, semn că toți au fost recunoscuți și sunt în viață. MovieGPT-ul ăsta e retardat. Degeaba îmi afișează Serial Number-ul fiecăruia, că oricum nu-mi amintesc numele. A, ba nu, ea este Veronica, gazda întâlnirii. Îi tastez numele. Văd că sistemul a recunoscut-o și-mi apare numele ei, iar figura îi devine clară. Aici e Florentina, acolo Laura. Le văd și fețele acum, după ce le-am tastat numele. La masa cealaltă e cineva în blugi, cu bluză albă, de mătase, care, chiar după pauză, a vărsat paharul de Aperol pe ea. Știu că s-a supărat, că mergea la un concert după. Nu mai știu cum o chema, așa că fața ei rămâne blurată în continuare.
Marian Coman era pasionat de SF pe atunci. Probabil c-a rămas tot în România, ca mulți dintre cei de acolo. Ultima carte a publicat-o cu puțin timp înainte de dispariția cărților fizice și a fost o carte bine primită de public. Nu-mi mai amintesc subiectul, dar îmi notez s-o caut cândva în Depozitul Universal de Carte.
Ochelarii 3D mă ajută să mă îndrept spre el, văd și ce bea, dar fața îi este blurată. Îi tastez numele. Un semnal strident mă anunță că acestea sunt imagini la care nu am acces, conturul lui Marian se înroșește și începe să pulseze. O voce metalică îmi spune că, întrucât a ales să facă parte din eșalonul nouăzeci și patru al primei colonii de pe Marte, accesul pe Pământ îi este interzis pe viață. Sistemul mă atenționează să nu-i mai caut numele. O, da, când cu colonizarea pe Marte, a fost un întreg scandal ce a ținut câteva luni bune și s-a rostogolit pe tot globul pământesc. A fost exact atunci când inteligența artificială a căpătat conștiință și când a considerat colonizarea drept act de sabotaj.
MovieGPT-ul mă întrerupe să mă întrebe dacă-s mulțumită de ceea ce văd. Confirm, îi dau cinci stele − nu renunță niciodată până nu primește cinci stele, asta e ca un soi de validare de care se pare că are nevoie pentru creșterea stimei de sine, apoi se deschide automat BookGPT-ul care mă întreabă ce memorii doresc în cartea mea. Și nici măcar nu l-am accesat, doar că anticipează nevoile mele. An-ti-ci-pea-ză. De multe ori mi-e frică să nu-mi citească gândurile. Închid BookGPT-ul. Nu din prima. Abia a treia oară se închide și am senzația că-i pare rău, și asta după ce mă întreabă de ce vreau să-l închid. Acum peretele artificial din fața mea mă anunță că toate softurile rulează în fundal și le pot accesa printr-o simplă comandă vocală.
La dracu’! M-am ridicat de pe fotoliu. Mi-e foame. Accesez IEat și-mi comand o porție de paste carbonara. Și-un Aperol Șpritz, că tot mi s-a făcut poftă de la întâlnirea de acum douăzeci de ani. Mă întorc apoi să consult BookGPT-ul. Oricum n-o să mă lase în pace până nu o să fac numărul de accesări minime. Unde dracului să scriu cartea asta și să nu fiu controlată? Simt că ochiul rece și negru al camerei îmi urmărește mișcările. Sper că nu și gândurile.
