Povestire scrisă de Doina Gecse-Borgovan, aleasă de Marian Coman la Creative Writing Sundays, pe 7 mai 2023, la tema: „Suntem în 2043. Ai semnat un contract pentru o nouă carte: un volum de memorii. Povestește, ca parte a volumului tău de memorii, momentul întâlnirii noastre din 7 mai 2023”.
Ce ciudat să spui că viața ți s-a schimbat din cauza unei băltoace de sânge dezghețat. N-o să pot uita însă momentul după care totul a luat-o razna. Îmi amintesc fiecare detaliu, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, deși de atunci au trecut 19 ani. Era sâmbătă dimineață, luna mai, soare, cald și frumos. În ziua următoare ar fi trebuit să zburăm spre Napoli. Aveam biletele de avion cumpărate din ianuarie. Eu m-am trezit prima și am ieșit în bucătărie. La picioarele frigiderului era o pată mare și roșie. Semn că peste noapte se luase curentul, iar cele trei pachete de piept de rață pe care le aveam în congelator se dezghețaseră complet. Am observat-o abia când am călcat în ea, desculță.
Din cauza avariei, telefonul nu mi se încărcase de tot, nici cafea nu puteam să-mi fac, pentru că plita funcționa tot pe curent. M-am îmbrăcat și i-am spus lui Vali că mă duc la cafeneaua din cartier. A mormăit ceva, s-a întors cu fața la perete și și-a continuat somnul.
Nici la cafenea nu era curent, nici la magazine și nici la piață. Internetul nu funcționa, iar un vecin cu care m-am întâlnit mi-a spus că era vorba despre o avarie majoră, pentru că circula un zvon că în tot orașul se întrerupsese alimentarea cu energie electrică.
M-am întors acasă și nu mi-a fost ușor să urc cele nouă etaje, pentru că, firește, nici liftul nu mergea. Tocmai intrasem la menopauză, începusem să mă îngraș și eram foarte sedentară. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că în scurt timp supraviețuirea mea avea să depindă de agilitatea cu care mă mișc. Și că voi face mai multă mișcare decât făcusem în toată viața mea de până atunci.
Ziua de sâmbătă a trecut cumva, cu enervări și certuri, dar lumea n-a intrat prea tare în panică. Eu și Vali ne-am speriat însă de-adevăratelea a doua zi, când am ajuns la aeroport cu un taximetrist care ne-a împuiat capul cu tot soiul de teorii și supoziții. Oricât a catastrofizat omul, tot n-a reușit să ghicească ce ne aștepta pe toți. Aeroportul era complet scufundat în beznă. Niciun avion nu mai decolase sau aterizase deja de două zile, tot din cauza lipsei curentului. Nici troleibuzele nu mai mergeau, taxiuri n-am găsit, așa că am făcut drumul înapoi spre casă pe jos. Din fericire, aveam ca bagaj doar două rucsacuri relativ ușoare.
După pandemia de Covid, Vali devenise bănuitor și nevrotic, se uita toată ziua la televizor și-mi turna povești înspăimântătoare despre o avarie uriașă de curent, care o să șteargă toată Europa de pe hartă. Întotdeauna fusese influențabil și credea în conspirații, dar în ultimele luni îl găseam insuportabil. Urmărea numai canale de televiziune care promovau dubioși și escroci ce răcneau în fiecare seară anunțând Apocalipsa. De cele mai multe ori îl ironizam, însă câteodată mă înfuria așa de tare, că mă mutam pe canapeaua din sufragerie și nu-i mai vorbeam zile întregi. Pe drumul de la aeroport către casă, bărbatul meu sperios și conspiraționist jubila.
― Ai văzut? Ți-am zis io că ne ia dracu’ într-o zi? Ți-am zis! Acuma mai râzi de mine dacă-ți dă mâna! Când cu Covrigu’ te-ai dus repede și te-ai vaccinat! Tot așa, n-ai vrut să mă asculți! Că tu ești deșteaptă și io tâmpit! Poftim! Mai zi ceva acuma!
Adevărul e că lipsa de informații și nesiguranța începuseră să mă streseze foarte tare. Îmi consultam compulsiv telefonul, sperând că o să am iar Internet, Facebook, știri și e-mail. Refuzam să cred că toți caraghioșii ăia pe care îi asculta Vali au avut dreptate.
La început, lucrurile s-au păstrat într-o oarecare normalitate. Încet-încet însă, magazinele s-au golit de marfă, combustibilul din rezervoare s-a terminat, oamenii și-au abandonat locurile de muncă, școlile s-au închis, băncile n-au mai funcționat. Iar alimentarea cu curent electric n-a mai fost niciodată reluată. O vreme am rămas la noi în apartament, însă urcatul până la etajul nouă era un efort inutil, așa că ne-am instalat într-o rulotă în care se vânduse Kürtöskalács. Am avut noroc să putem pune mâna pe ea.
În vremurile cu internet și smartphone, Vali râdea de pasiunea mea pentru plantele sălbatice. Îmi descărcasem o aplicație cu care identificam ierburi și buruieni comestibile, le făceam fotografii și aveam un caiet în care îmi notam observații și întrebuințări. După ce lumea s-a schimbat radical, cunoștințele mele de botanică ne-au ținut în viață. Mă rog, pe mine mă țin și acum. Pe el l-am otrăvit adăugându-i în mâncare o pălărie întreagă de Amanita muscaria. Cea mai toxică specie de ciuperci. A murit rapid și fără chinuri mari. Atâta lucru îi datoram, după 26 de ani de căsnicie.
*
Nu știu de ce, lumea continuă să se refere la cataclismul care ne-a lovit ca la o pană. În mintea mea, „pană” înseamnă o defecțiune temporară și neapărat remediată sau remediabilă. Ce s-a întâmplat în 2024 ne-a aruncat înapoi cu cel puțin 500 de ani. Fără curent, tehnologie, comunicații, în câteva săptămâni lumea a intrat în haos. Mulți au murit de foame, de boli, dizenterie și infecții, sau din cauza violențelor pe care nimeni nu mai putea sau nu mai avea cum și de ce să le țină în frâu. Ca prin miracol, eu am supraviețuit. Eram de folos, pentru că știam ce plante și ciuperci se pot mânca. În toamnă o să împlinesc 69 de ani și sunt cea mai în vârstă din comunitatea restrânsă în care trăiesc. Mulți din cei din jur știu doar din povești ce era și cum funcționa un computer, un telefon, sau o mașină de spălat. Cărți aproape că nu mai există, au fost primele arse ca să ne încălzească.
Cu un an înainte de pană, mă înscrisesem la un curs de scriere creativă. Nu-mi vine să cred ce viață ușoară și lipsită de griji duceam. Ce abundență de mâncare, confort, obiecte frumoase și inutile cu care să te înconjori.
La acest curs de scriere, primeam diverse teme pe care să le dezvoltăm într-o poveste. Una dintre teme ne cerea să ne imaginăm viața în 2043. Toți ne-am întrecut în povești despre tehnologie, călătorii pe Marte, inteligență artificială care la început ia locul meseriilor artistice, iar apoi ajunge să domine lumea. Nu mi-ar fi trecut prin cap scenariul pe care-l trăiesc acum. Locuiesc într-o rulotă ruginită, îmi confecționez singură hainele (dacă zdrențele cu care-mi acopăr trupul pot fi numite haine), îmi procur și-mi produc hrana, car apă de la râu, aduc de unde pot lemne de foc. Am învățat să fac leacuri și unguente cu care vindec boli, răni și infecții.
Când eram copil, anul 2000 ni se părea misterios și un pic amenințător. La școală ni se cerea mereu să ne imaginăm cum va fi viața în noul mileniu. Țin minte că am desenat o locuință ca o navă spațială, în care un robot făcea mâncare, iar altul călca haine.
Exista pe atunci și un cântecel, pe care nu l-am uitat: „noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii, vom face ce-am văzut cândvaaaa”.
N-am nimerit-o nici cu viața în anul 2000, nici cu cea din 2043. Mă privesc toți într-o dungă când încep să le povestesc despre o duminică din mai 2023, când stăteam în fața unei cutii nu prea mari căreia îi spuneam laptop, cu ajutorul căreia puteam să intru în legătură cu oameni din locuri îndepărtate, care mă vedeau și mă auzeau de parcă ar fi fost în aceeași încăpere cu ei. Stăteam și povesteam vreo trei ceasuri despre cărți. Și beam cafea. Ah, ce n-aș da pentru o ceșcuță de espresso macchiato! Săracu’ Vali! Uneori intra în cameră să asculte și el ce vorbeam la curs. Câteodată îmi lipsește, cu aerul naiv, cu spaimele și cu pisălogeala lui.
Cei din jurul meu cred că sunt ușor țicnită și că mă țicnesc tot mai tare cu trecerea timpului. Nu prea au chef să-mi mai asculte amintirile. Și eu mă întreb dacă toate astea s-au petrecut cu adevărat, sau într-adevăr mintea îmi joacă feste din cauză că am îmbătrânit. Ăsta este motivul pentru care am început să-mi scriu memoriile. Ca să rămână măcar o relatare despre viața înainte de pană.
