Povestire scrisă de Camelia Diaconu, aleasă de Eli Bădică la Creative Writing Sundays, pe 26 martie 2023, la tema: „un text în care să ascundeți ceva din voi sau chiar pe voi înșivă”.
Cât lași la fiert patru femei într-o bucătărie?
Femeile din familia Florentinei își țin sentimentele strâns împachetate în corpurile mărunte, așa cum își îndeasă rochiile în pungi vidate înainte de un zbor. Par a fi pe punctul de a se rupe din interior oricând încerci să smulgi o emoție bine articulată din geamantanul care dă pe afară.
Sau cel puțin așa se gândește Florentina în timp ce-și bea cafeaua la bucătărie în prezența anturajului complet: Mama, Sora Bebe și Bunica Nana. Ar vrea să facă conversație, ea e cea care sparge liniștea apăsătoare care a fost dintotdeauna trademark-ul familiei. De Crăciun, când vrea să se asigure că a meritat să-și irosească un alt concediu mergând la ai ei, își adună toată compasiunea, răbdarea și conexiunea minte-trup-suflet pe care le tot practică în meditație pentru a crea quality time cu familia; suficient de quality încât să-și permită să nu le mai viziteze până la Paște. Navighează atent apele puțin cunoscute ale neajunsurilor diverselor rude și prieteni de familie. Când identifică în convorbire un cunoscut despre care părerea interlocutoarelor e în unanimitate negativă, Florentina concentrează discuția exclusiv pe acest biet nenorocit. Atunci, probabilitatea de război rece e cea mai scăzută, căci Mama, Sora Bebe și Bunica Nana se unesc într-o rară armonie simfonică la semnalele dirijorale ale Florentinei, ce constau în general în întrebări ca: „Așa tânără?” sau încurajatoarea exclamație periodică: „Nu pot să creeed!”. Iar veninul curge nerestricționat, direcționat undeva departe în neant. Atunci e bine.
Doar că acum nu e nici Crăciun și nici nu se simte prea mindful. E 9 dimineața și pe Florentina o așteaptă o zi de muncă remote din camera copilăriei sale. Mama gătește o ciorbă, iar ea își bea cafeaua la masă cu celelalte două femei. Nu-i stă mintea la quality time-ul cu familia. Dar știe că tre’ să zică ceva.
— Nu termini și tu oul ăla, mamă? o întreabă Bunica Nana pe Sora Bebe, aplecându-se puțin peste masă înspre ea, pentru a-i atrage atenția. Adresează reproșul deghizat în întrebare cu vocea mieroasă și pițigăiată, aproape umilă, care denotă conștiința faptului că adresantul va fi deranjat.
O fază pe care puteam s-o evit dacă ziceam eu ceva, se gândește Florentina.
În capul mesei, anorexica Soră Bebe se uită la un serial în timp ce-și ia micul dejun, același de 10 ani: 2 albușuri de ouă tari, fierte 9 minute, cu 2 felii de pâine integrală prăjită și jumătate de bulă de mozzarella. Nu mănâncă gălbenușurile ouălor de la 14 ani, de când era anorexică pe bune, așa că nimeni din casă nu îndrăznea să pronunțe cuvântul sau să abordeze subiectul alimentației cu ea, că se lăsa cu țipete. Familia a reușit și atunci să evite conflictul fățiș externalizând problema unui psiholog hipnotist.
La întrebarea Bunicii Nana, Sora Bebe nu răspunde. Își drege vocea ca oamenii care urmează să zică ceva, dar totodată și ca oamenii care doar au ceva în gât. Își schimbă puțin poziția în scaun, ținându-și privirea ațintită pe ecran. Florentina se apucă să numere cele patru secunde chinuitoare din momentul în care se adresează o întrebare, în care realitatea există într-o stare duală, de incertitudine, fiind la fel de probabil ca interlocutorul să revină și să nu revină cu un răspuns. Penibilul acestui tip de situații o apasă întotdeauna, mai ales când ea e un simplu spectator, fiindcă poate atenua propria umilință prin umor autoironic, dar asupra umilinței celorlalți nu are niciun control. Însă acum un sentiment de vină se strecoară pe deasupra. Dacă ziceam eu ceva în loc… Încearcă să-l înlocuiască cu speranța că Sora Bebe va răspunde până la urmă, că și-a dres vocea ca să zică ceva și, mai mult, că acel ceva va fi: „În pula mea, măi, Nana, da’ tu nu vezi că mănânc același lucru de 10 ani? Te rog, nu mă mai fute la cap”.
Dar cele patru secunde trec și își da seama că a fost naivă. Dintre toate disonanțele cognitive din familia sa, preferata sa este judecata aspră pe care tribul o emite asupra aceleia care aruncă cu reproșuri mascate. Însă această judecată se materializează în atacuri pasiv-agresive la fel de ocolite, precum această lipsă de reacție a Surorii Bebe. Florentina bănuiește acum că până și „dresul vocii”, care îi oferise atâtea speranțe cu o secundă mai devreme, era de fapt o unealtă a răzbunării, o metodă crudă, dar optimă de a o descuraja pe Bunica Nana de la cicăliri viitoare, amăgind-o cu perspectiva de a fi băgată în seamă de Sora Bebe înainte ca verdictul să devină evident.
Florentina folosește tehnica de mindfulness a respirației adânci pentru a lăsa și acest gând să treacă și revine asupra propriei vine, cu care măcar s-a obișnuit. Mai are jumate din cafea, nu se poate ridica de la masă. Tre’ sa zică ceva. Acum.
— Mama, da’ iar faci ciorbă de perișoare?
