Povestire scrisă de Sabina Yamamoto, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Eli Bădică la Creative Writing Sundays, pe 26 martie 2023, la tema: „un text în care să ascundeți ceva din voi sau chiar pe voi înșivă”.
Mi se făcuse foarte poftă de niște amazake. Aveam gura uscată și parcă îi simțeam gustul dulce-acrișor pe buze. M-am ridicat ușurel din culcuș și am privit atentă în jur; se lăsase liniștea, toți vizitatorii templului dispăruseră, miko închiseseră magazinele, iar călugării se retrăseseră după ultima cântare a zilei. Nu mai știam unde-mi lăsasem papucii, așa că am pornit desculță și m-am strecurat cu șiretenie, pe lângă statuia de la intrare, până pe străduțe, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul cel nou. Orașul dispărea ușor-ușor, mâncat de întuneric, iar valurile râului erau înghițite de apus. M-am plimbat fără țintă o vreme. Când frigul a început să muște din carnea mea proaspătă, m-am îndreptat spre mica dugheană de dulciuri din cartier, Kokugido. L-am văzut prin geam pe tânărul vânzător. Aveam în palmă o monedă luată de la templu; știam că nu e cinstit să fur tocmai de acolo, dar nu avusesem de ales.
A tresărit când m-a văzut înăuntru. Ușa era întredeschisă și n-am zis nimic când am intrat. Am pus banul pe tejghea.
— Un pahar de amazake, vă rog!
— Sigur, imediat.
Am văzut cum toarnă lichidul alb și gros, cu grijă să nu dea pe jos. M-a privit în ochi o clipă, apoi și-a lăsat capul în pământ. Am plecat veselă de acolo, aproape plutind, chicotind ca un copil de reușita mea.
A doua zi, am repetat figura. Am așteptat să se lase seara, am pândit să nu mă vadă nimeni când ies și m-am instalat în fața vânzătorului. De data asta nu s-a mai speriat, deși a părut puțin surprins. Am cerut din nou băutura, iar când i-am întins bănuțul, mi-a atins palma cu degetele, ca din întâmplare, și ne-am dat amândoi un pas în spate. A simțit și el? Aproape că mă electrocutase și un tremur mi-a trecut prin tot corpul.
— Ești în vizită? Că nu te-am mai văzut pe aici.
N-am știut ce să-i răspund și-am dat să ies.
— Stai un pic! Eu sunt Toshiyaki, dar toată lumea mă strigă Toshi.
— Mirei.
— Îmi pare bine, Mirei!
— Trebuie să plec, îmi pare rău.
Când l-am revăzut, Toshi a încercat să vorbească cu mine. Mi-a spus că sunt frumoasă, iar mie, de ce să mint, mi-a făcut plăcere. M-a întrebat cât mai stau și eu, neștiind ce să zic, am îngăimat o minciună.
N-am mai găsit cutia cu monede. S-au prins maki că lipsesc câteva și au ascuns-o. Am ajuns tremurând la Kokugido. Nu știam cum să fac să obțin amazake, aveam mare nevoie, nu puteam să mă întorc fără, pentru că nu doar eu depindeam de el. Toshi s-a speriat și mi-a spus să mă așez, să mă liniștesc. Mi-am scos batista din mâneca kimono-ului și, aproape plângând, i-am întins-o.
— E din mătase, o am de la bunica, e foarte valoroasă. Te rog, accept-o în locul banilor!
— Mirei, nu trebuie să-mi dai nimic. Îți dau pe gratis amazake, dacă ți-l dorești așa de mult.
— Nu știu cum să îți mulțumesc, Toshi!
Mi-a dat o sticlă întreagă. Eu am ținut-o strâns în brațe, ca pe un bebeluș, pe drumul înapoi.
Nu l-am văzut în spatele meu decât foarte târziu, când eram deja lângă cimitir și nu mai puteam schimba calea. Nu-mi dau seama cum de n-am simțit că Toshi vine după mine. Am grăbit pasul și m-am ascuns în spatele unor copaci. A trecut pe lângă mine, a mers mai departe printre morminte, uitându-se în stânga și dreapta. S-a întors de câteva ori în direcția mea și am înlemnit de frică. Am tot sperat să renunțe și să plece. Toshi însă, împins de nu știu ce, a început să se uite atent la fiecare piatră funerară. De ce îi spusesem numele real? Aș fi putut inventa orice altceva! Ce fusese în capul meu? Am tresărit amândoi când am auzit plânsete înfundate de nou-născut. Când a ajuns în dreptul pietrei tombale, de unde veneau sunetele, am înțeles că totul s-a terminat, că nu mai puteam face nimic să-l opresc. Mi-am dat seama că mi-a recunoscut kanji pe monument când s-a îndreptat spre templu și a revenit cu o lopată.
Cum am știut că e un bebeluș în mormânt? Nu știu cum să vă explic, o să vă pară o nebunie. Am văzut-o prima dată acum trei zile, mi-a cerut un pahar de amazake. Nu l-a băut acolo, așa cum fac majoritatea. L-a prins în căușul palmelor și s-a făcut nevăzută. Era foarte frumoasă, avea ceva aproape imaterial și o privire misterioasă. M-a atras ca un magnet, nu mi-am mai putut lua gândul de la ea. Când a venit plângând în seara asta, am simțit că ceva nu este în regulă și am urmărit-o. Așa am ajuns aici și am săpat groapa. Oricine ar fi făcut la fel, nu credeți? Mi-a înghețat sângele în vene când am văzut sugarul, paharele și sticla goală lângă trupul lui Mirei și n-am mai fost în stare să mă mișc. Atunci ați ajuns dumneavoastră, domnule polițist. Vă jur că e adevărat!
amazake: Sake dulce, care seamănă cu braga – în original în limba japoneză.
miko: Tinere preotese – în original în limba japoneză.
kanji: Una din cele patru scrieri japoneze, alături de hiragana, katakana și rōmaji.
