Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă de Bogdan Răileanu la Creative Writing Sundays, pe 12 martie 2023, la tema: „o povestire speculativă cu o zi din viața unei personalități istorice (poate fi rege, președinte, împărat sau orice altă personalitate importantă care a trăit pe Pământ) în care să arătați un defect al acestui personaj sau o greșeală făcută de personaj și discursul său interior”.
După ce termină de muls oile, Petrache Lupu plecă degrabă spre casă. Era sâmbătă, 15 iunie 1935, înainte de Rusalii. Ceva nevăzut și neștiut îl făcuse să se perpelească toată noaptea, iar acum îl împinsese la drum. Ciobanilor de la târlă le povestise de cu seară ce-i spusese arătarea. Chiar și lui Ion Săvescu din Maglavit care venise la stână, c-avea rând la brânză. Bărbații îl ascultaseră cu uimire, se închinaseră și rămăseseră pe gânduri.
— Vetă, unde ești? o strigă pe nevastă-sa din pragul casei, în timp ce-și dădea jos traista de pe umăr.
— Cur porumbu’ în pătul, îi răspunse ea din construcția veche, de lemn.
Petrache puse traista pe pat, își puse pălăria în cuierul de lemn de pe peretele alb care încă mirosea a var proaspăt, luă un ștergar scrobit și-și șterse fruntea nădușită. Stătu apoi pe pat până când bătăile inimii i se mai domoliră și începu să respire regulat. Cu ștergarul în mână se duse în bucătărie, luă fundul de lemn de pe găleata cu apă și bău pe nerăsuflate două căni mari de apă rece, apoi atârnă în cui cana roșie de tablă, cu smalțul sărit pe fund. Luă scăunelul cu trei picioare și se grăbi spre pătul.
— Ziceai că vii desară, Petrache. Ce te uiți așa la mine? se opri Veta din treabă.
— Vetă, ce crezi tu despre mine? o întrebă bărbatul, ștergându-și transpirația de pe frunte cu cămașa.
Femeia miji ochii și se încruntă.
— Ce-ai om de Dumnezău, ce-ți veni? își potrivi ea baticul înnodat la spate.
Bărbatul așeză scăunelul printre drugile de pe jos. Aștepta.
— Ce să cred? Ești pâinea lui Dumnezău. Cine te-a supărat?
— Trebuie să-ți spui ceva, se așeză el pe scăunel, în fața ei, foindu-se.
— Nu fi cătrănit. Gura lumii n-o închizi niciodată.
— Păi tocmai asta e. Oaminii zâc că nu mă duce mintea. Cum să le spui eu atunci că l-am văzut pe Moșu? arătă Petrache cu ochii înspre înaltul pătulului. Eu i-am spus lu’ Moșu că n-o să m-asculte nimenea.
Veta își scoase curătoarea de pe mână, înfășură strâns cârpa de pe mâner și i-o întinse lui Petrache:
— N-oi fi tu sânguru’ care l-a visat pe Dumnezău sau pe Maica Precistă. Ce ți-a zâs de te-ai speriat așa?
Bărbatul luă curătoarea și și-o potrivi bine pe mâna dreaptă. Cu cealaltă mână apucă o drugă de porumb.
— Eu nu l-am visat, Vetă, l-am văzut. L-am văzut colo, în pădure, la buturugi.
Veta îi împinse banița între picioare.
— De trei ori mi s-a arătat Moșu, continuă Petrache. Avea barbă albă și lungă până la brâu. Și mustățile la fel de lungi. Fața îi era acoperită de păr, da’ tot i se vedeau ochii, și gura, și nasu’. Avea ochi albaștri, Vetă, exact ca ceru’. Nu i-am văzut hainele, c-avea tot corpu’ acoperit cu păr alb, mătăsos, gesticulă el cu druga de porumb. Am știut că e Moșu. Mi-a fost o țâră frică, la început, că parcă plutea.
Femeia își făcu cruce.
— De trei ori mi s-a arătat, da’ n-am avut curaj să spui la lume. Cine să mă creadă pe mine, care sunt de doișpce ani la ciobănit? N-am carte și oaminii nici nu înțăleg tot ce spui eu. Moșu mi-a zâs să nu-mi fie frică, c-o să-mi dea el curaj, da’ mie mi-a fost rușine că râde lumea de mine.
— Ai Vetă, aici ești? întrerupse discuția bătrâna ce se apropiase de pătul și privea printre lănteții de lemn, prinzând-se cu mâinile zbârcite de ei. Îl auzâi pe Petre când veni acasă. Ni, mă, de-aici, împinse ea cățelandrul care dădea din coadă vesel, pe lângă ea. Fir-ai al ciorii să fii, iar scăpași din laț? Ai, tică, să veniți pân’ la mine când terminați treaba, se întoarse bătrâna privind în pătul, printre lănteți.
— Venim o țâră mai târziu. Se terminăm de curat porumbu’ ăsta.
Bătrâna se îndepărtă, afurisind câinele care alerga vesel prin răzoarele de ceapă și usturoi.
— Și ce-a zâs să spui la lume? se întoarse Veta spre el.
Bărbatul se opri din treabă.
— Păi să se potolească, să țână sărbătorile, să nu mai facă rele. Să vină lumea la biserică să se roage, că dacă nu, foc, atunci ne rupe muncile.
Femeia își făcu din nou semnul crucii.
— Cine să mă creadă pe mine? continuă el, apucând o altă drugă. Dinții de fier desprindeau șiruri întregi de boabe aurii ce cădeau cu zgomot în banița de lemn. Cocenii curățați cădeau la picioarele bărbatului, într-o mică grămăjoară ce creștea văzând cu ochii.
— Asară, când m-am dus la târlă, mi s-a arătat iar Moșu și s-a supărat că nu le-am spus oaminilor. A mers cu mine la târlă, eu vorbeam cu el ca acu’ cu tine, și ciobanii mi-au zâs: cu cine vorbești, Petrache, că ei nu vedeau pe nimeni, da’ Moșu era acolo și vorbea cu mine, da’ ei nu-l vedeau. S-au închinat când le-am spus, da’ mie tot mi-a fost frică să nu râdă lumea de mine. Apoi Moșu mi-a vărsat juma’ din canta de lapte, că era supărat că nu viu în sat să spui la lume.
În lumina puternică ce pătrundea printre lănteții de lemn, firișoare mici de praf se ridicau de peste tot și pluteau în văzduh. Veta se sculă de pe scăunelul ei de lemn și-l puse peste grămada de drugi de porumb. Se aplecă, trase cu mâna cocenii dintre picioarele bărbatului, apoi îi aruncă într-un colț.
— Dumnezău știe ce face. Ai sufletu’ curat și lumea n-o să râdă de tine, se ridică ea și îl îmbărbătă pe bărbatul care isprăvise treaba și o privea.
— Mă duc să dau cu apă pe față, se hotărî Petrache, împingând cu piciorul restul de coceni. Gata! Îl iau pe moș Gheorghe Mitulețu și mă duc la popa Bobin. Trebuie să spui la lume ce-a zâs Moșu.
