Povestire scrisă de Bogdan Perțache, apreciată de Cezar Amariei la concursul trimestrial de povestiri – „Pentru calitatea atmosferei și atenția pentru detalii”.
Fulgere ascunse decolorează ici-colo pătura de nori gri. Plopii de lângă Dunăre au început să-și miște vârfurile. Nu mai picură, plouă.
Mă răsucesc greoi spre Doru – al naibii spate-nțepenit! – și-l întreb:
― Strângem?
Dă din cap că „da”, o vorbuliță n-a scos toată dimineața, dar rămâne nemișcat cu privirea țintă pe plută. Degeaba se uită la ea, și a lui, și a mea au înlemnit de minute bune, nu mai trage, parcă dăm în lighean.
Pun varga în iarbă, mă îndrept de mijloc cu geamăt, pliez scăunelul și-l prind de rucsac. Golesc cutia cu viermi în canal și trag afară juvelnicul. Să tot fie un kilogram de cărășei în el. Bucuria Sandrei, soră-mea, tare-i place să-i prăjească întregi. Îi ronțăie ca pe pișcoturi. Scot dintr-un buzunar o sacoșă de rafie în care vâr plasa cu caracudă.
Aștept, mă uit la cumnatu-meu de sus. Cu pelerina asta albă pe el, cu spinarea curbată, seamănă cu o ciupercă mare. Mare și tristă.
Am vrut să refuz când m-a chemat la pescuit, dar Casandra mi-a zis că e ok să merg. Mai bine nu veneam, mi-am mai făcut și obligații la spital, pen’ că era tura mea de gardă azi și a trebuit să găsesc pe cineva să-mi țină locul. Ca să facem ce?! Ca să stăm jumătate de zi ca două momâi pe malul gârlei. Înainte Doru avea haz, înșira banc după banc, râdeam de goneam peștii.
Ploaia s-a îndesit.
Se scoală brusc și, după ce-și adună sculele, se apropie de mine cu juvelnicul greu și mă roagă din ochi, ridic din umeri. Îl bagă în traistă lângă al meu.
Cu bețele pe umeri urcăm pe dig și o pornim spre șosea, acolo a parcat mașina. Pășim alături pe două poteci de lut galben. Tună. Doru alunecă și cade pe-o parte. I-aș întinde mâna să-l ajut, dar mă doare cârca prea tare ca să pot suporta și greutatea lui.
Se sprijină în undiță și se saltă înapoi în picioare.
Își descleștează fălcile:
― Băi, jur pe ce-am mai sfânt că n-am înșelat-o pe Sandra. Asta mi-e crucea!
Duce mulineta la frunte, o coboară la buric, o urcă pieziș spre dreapta și traversează lateral pieptul spre stânga.
Mă uit la el ca un dermatolog bătrân la o puță bolnavă.
― Știi că-s ateu! nu găsesc altceva mai bun de spus.
Cu capul plecat își continuă drumul. După două secunde îl urmez.
O linie albă taie aerul și văd cum călcâiul îi explodează cu pocnet asurzitor, ca și cum un sudor a pus electrodul pe el. Doru se prăbușește, ca un butuc, cu fața în noroi.
Îngenunchez lângă el.
