Poem scris de Claudiu Țăruș, la Atelierul Mornin’ Poets cu Monica Manolachi, din 12 februarie, la tema personificării unui râu pe care cursanții îl cunosc.
Dâmbovița
Acest wc din care pescuiesc răutăți și le pun antifurt
Oare de ce merg pe lângă râu atât de aproape de fricile mele
Atât de la îndemână când tristețea mă sugrumă
Când nici clădirile nu mă privesc
Sau mă tăvălește sălbăticia altora
Dâmbovita e râul în care sinucigașii fac baie și renasc pe mal în cruci ruginite
Aștept momentul când o să atârn într-un ștreang toți morții din mine
Morții mamei
Pe Bobiță îngropat sub troianul de zăpadă
Ziua de ieri care m-a născut fără să știe
Sărăcia tatuată pe mușchii brațelor
Ochii și dinții
Sângele pe care l-a plâns bunica după ce a murit
Urmează stația Eroilor cu peronul pe partea dreaptă
Corespondență cu magistralele trei și cinci
Dâmbovița așteaptă metroul spre Râul Doamnei dar uită să schimbe trenul
Cere mâncare în timp ce își băgă în vene
Tone de gunoaie, ape menajere și toată viața unui oraș parazit
Sunt un burete care duce la vale durerea din mințile oamenilor cu alzheimer
Îl storc în baia cu rosturi mucegăite și tavan scorojit
Mă spăl cu Dâmbovița și ea rămâne
Să băltească într-un lighean
Obosită să curgă peste atâtea corpuri bolnave
Se împuțește și ud un pom cu ea
