Povestire scrisă de Camelia Diaconu, aleasă de Mihai Radu la Creative Writing Sundays, pe 18 decembrie 2022, la tema: „o povestire la persoana întâi, cu o voce pe care nu ați mai exersat-o”.
Am dedus că lacrimile mele pot salva o relație de maximum două ori până când partenerul va fi desensibilizat și va percepe hohotele de plâns ca pe o simplă întrerupere inconvenientă în desfășurarea certurilor, care va trebui pedepsită ulterior cu răceală. De aceea, plănuiesc să păstrez acest instrument feminin de manipulare consacrat de istorie pentru ocazii excepționale, când poate va fi susținut și de un sentiment autentic de vinovăție sau disperare, care să-i confere legitimitate.
Momentan, stau pe rădăcina ieșită la suprafață a castanului de pe Aleea Paladin și dau swipe pe Bumble. M-aș putea așeza pe treptele de la intrarea în blocul lui Alex, probabil ar fi mai confortabil. Dar conceptul de confort e diametral opus penitenței la care am decis să mă supun. Poziția chircită pe rădăcina copacului, cu spatele sprijinit de trunchi și buca stângă amorțită sub greutatea corpului aflat într-o postură nefirească, genunchii îndoiți până la bărbie prin care trec valuri succesive de furnicături și posibilitatea câtorva ore de așteptare în frig sper că îmi vor produce suficientă suferință pentru a-l convinge pe Alex că-mi pare rău. Când am luat taxiul de la gară, mi-am imaginat că nu-l voi găsi acasă. Nu ar fi fost în conformitate cu scenariul de împăcare pe care îl pregătisem în seara precedentă, a cărui primă scenă înduioșătoare era mașina din care iese tânărul abătut, tocmai întors de la cumpărăturile săptămânale, pentru a o găsi în fața umilei sale locuințe pe fata înfrigurată care și-a cheltuit ultimii bani până la bursă pe o călătorie de nouă ore cu trenul și l-a mai așteptat încă două la ușă, ca un companion loial și disperat, pentru a-și cere iertare și a-l implora să se împace.
În eventualitatea puțin probabilă în care acest plan nu mă conduce la rezultatul anticipat, îmi umplu timpul mort de așteptare examinând oferta de pe aplicația de dating Bumble. Având în vedere că ultimii mei 100 de lei de luna asta s-au dus pe biletul până la Cluj și un meniu mare la Mec, posibilitățile de a mă întoarce acasă în cazul unui refuz categoric din partea lui Alex sunt reduse. De aceea, prefer să mă asigur că voi beneficia de un adăpost convenabil la noapte, indiferent de situația conjugală în care mă voi afla până atunci. Acest adăpost mi-ar putea fi pus la dispoziție în cazul cel mai nefericit de unul dintre tinerii cu care încerc acum să fac match.
Urmăresc fiecare automobil care încetinește la intrarea pe Aleea Paladin și, în eventualitatea în care Alex ar fi în el, îmi retrag privirea repede, o fixez în pământ și blochez ecranul telefonului în timp ce mă concentrez intens asupra umezelii din șosete, pentru a produce grimasa bolnăvicioasă a omului înfrigurat. Alex crede că l-am înșelat. Weekendul trecut, a observat întâmplător mesajele pe WhatsApp de la un fost, cu care mă văzusem fără să-i zic și lui. Logica inductivă l-a condus la concluzia eronată. Eronată deoarece în seara întâlnirii respective, termometrul meu arăta 38 cu 4, temperatura la care-mi ajunsese corpul în lupta crâncenă cu virusul gripal care decimează anual comunitatea de studenți pe la mijlocul lui octombrie. Este ușor de înțeles că febra ridicată, tusea expectorantă și secrețiile nazale lichide au un efect mai degrabă anti afrodiziac. Bineînțeles, acesta nu era un argument pe care i l-aș fi putut aduce lui Alex, pentru că ar fi fost bazat pe premisa că, în lipsa răcelii, deznodământul întâlnirii ar fi fost cel prezis de el. Ceea ce era adevărat.
Asaltată de acuzațiile lui, fața mi s-a schimonosit în grimasa vinovatului, cu sprâncenele încruntate și nările lărgite într-o falsă mirare afectată, negând cu o vehemență disperată și lipsită de convingere. Nu sunt un mincinos bun și mă descurc și mai prost la a spune adevărul. De aceea, prefer să mă antrenez pentru toate discuțiile dificile în oglindă, după ce îmi scriu și învăț mai mult sau mai puțin pe de rost răspunsurile la posibilele întrebări de follow up. De data asta, am fost luată pe nepregătite. Urma de naivitate și inocență care mi-a rămas în urma acestei relații în care mi-am exploatat din plin capacitatea de disimulare m-a făcut să cred că nevinovăția îmi va fi acceptată cu ușurință, acum că eram cu adevărat nevinovată. Mă întreb dacă a fost doar conștiința acestei nevinovății care mi-a permis să las mesajul compromițător la vedere sau o nevoie latentă de haos, de o nouă dramă conjugală care să mă amenințe cu demascarea totală și să mă provoace să născocesc noi tertipuri mârșave pentru a o evita. Alex mi-a dat block pe toate canalele de comunicare, măsură la care nu mai apelase în certurile precedente. De aceea, m-am văzut nevoită azi dimineață să iau trenul până aici pentru a pune în scenă un ritual elaborat de împăcare, apariția mea neașteptată fiind în sine un gest grandios și grăitor, demn de personajele lui George Clooney din comediile romantice proaste.
Bineînțeles, îl înșelasem pe Alex în trecut. Dar atunci avusesem prezența de spirit să îmi ascund urmele și răgazul să-mi formulez și repet apărarea în prealabil. Satisfacția acestor acte de infidelitate venea rareori din fărâma de plăcere sexuală pe care o obțineam de la partenerii aleși aleatoriu. Ea era cauzată mai degrabă de efortul intelectual și pregătirile temeinice pe care trebuia să le fac înainte de următoarea întrevedere cu Alex, de poveștile de care trebuia să mă conving singură pentru a le putea juca convingător în fața celei mai sceptice audiențe, bărbatul cu orgoliul rănit, de echilibrul șubred pe care reușeam să-l restaurez de fiecare dată când Alex accepta cu inima îndoită alterarea subtilă a adevărului care-i repara puțin din încrederea în mine, echilibru pe care îl consolidam în săptămânile următoare cu mici atenții, mesaje cu pupici și bilete la Ant Man, pentru ca apoi să estimez că relația e suficient de robustă pentru a o zdruncina din nou cu una din scăpările mele calculate.
Meditând asupra motivelor subconștiente pentru care tot resuscitez această relație sortită din start eșecului, ajung la concluzia că speram să găsesc în Alex un adversar în dispute, un avocat al acuzării care să-mi intuiască perfidia, să mă demaște, să call bullshit. Mândriei mai degrabă bolnave pe care o simt de fiecare dată când reușesc să peticesc încrederea acestui om pe care îl port de un an printr-un labirint de oglinzi și himere i-ar putea fi preferabilă doar umilința unui eșec, o despărțire categorică și permanentă în care el să smulgă în sfârșit o urmă de autenticitate de la mine. Dar îmi dau seama că asta nu se va întâmpla nici azi. Spiritul meu competitiv nu mă va lăsa să renunț la uneltirile josnice pe care le-am pregătit regizând această împăcare, iar el se va lăsa convins de bunăvoie de regretul meu disimulat, din cine știe ce speranță iluzorie, fallacy of sunk costs sau ceea ce se numește iubire. Acum chiar regret că am venit până aici să duc o luptă fără miză, că nu am prezis dezamăgirea frustrantă pe care o voi simți după acest triumf respingător și complet previzibil, că am cheltuit 100 de lei pentru a fi din nou deziluzionată.
Primesc o notificare – match: programator, 24 de ani, 178 cm, interesat de animale și hiking. Mă ridic de pe rădăcina castanului și o iau încet spre centru, în timp ce-i trimit individului un meme cu căței și o poză cu mine înconjurată de peisajele spectaculoase din Apuseni, pe care mi-a făcut-o Alex acum câteva săptămâni. Aceste dovezi grăitoare ale compatibilității cu străinul de pe Bumble îmi vor asigura o primă întâlnire, o invitație la el peste noapte și poate și o cină suficient de consistentă pentru a amortiza costurile acestei călătorii eșuate.
