Povestire scrisă de Bogdan Perțache, premiată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „Un bun exemplu de proză foarte scurtă, minimalistă și bine închegată pe care simți nevoie să o citești a doua oară ca să te bucuri de cîteva detalii și replici subtile.”
Îmi arată, încruntat, cât de desfigurat e Ignat. Mă mișc, cu pași laterali, aproape lipit de zid, până în dreptul lui. Îl examinez atent. Jumătate de față îi lipsește, și urechea. Bag arătătorul în locul unde ar fi trebuit să fie ochiul. Mișc buricul degetului înainte-înapoi, un fir alb-gălbui curge lung, până jos, pe lespedea de piatră. Mă întorc și ridic din umeri. Țapul clatină din căpățână, strânge buzele și-și face o cruce largă.
Mângâi obrazul celălalt, zgârieturi nemiloase, inexplicabile, au lăsat cicatrice adânci. Aici o să-mi ia mult timp.
Plimb palma și apăs cu grijă. Nici umărul, partea stângă, cea mușcată de leu, nu-i bine. Nu-i bine deloc.
― A copt! N-am ce-i face, trebuie îndepărtată!
― Păi, dacă te-apuci să desprinzi, se duce toată.
Lipesc urechea de pieptul Teoforului. Îndoi degetele și lovesc ușor ascultând atent.
― Nu coboară dincolo de brâu!
― Sigur?
― Da, în dreapta nu-mi fac griji! Nici mai sus!
― Bine!
Aud cum răsuflă ușurat. Întâi mă enervez, nu poți să ascunzi o pată de pe-o haină cosând un petec peste, apoi zâmbesc, cu ceafa la el.
― Aici îi cel mai jale, în rest…
E absent. Tace. Sigur își face calcule cum să mai taie din cât ne-am tocmit. L-am citit că-i zgârcit deși nu-l înțeleg, nu scoate din buzunarul lui.
Fac un pas înapoi, nu pot mai mult, și mă uit la Ignat din cap până-n picioare.
― Sirian! zic, să-l deranjez pe Țap.
― Cine?!
― Teoforu’!
― Aha, mda, știam!
„Știai pe dracu’!”, nu pot să mă abțin să fiu răutăcios, în gând doar, că nu-mi permit să-l supăr, am nevoie de bănuții ăștia ca de aer.
― Și când poți să te-apuci de treabă?
― De îndată ce primesc acontul și iau ce-mi trebuie.
― Ai var stins de cel puțin doi ani în groapă, în spate, între tei. Și doi baloți de cânepă în magazie.
― Mi-a zis epitropul.
― Bun, dă-te jos de pe schelă!
Mă dau.
Ieșim din pridvorul bisericii și ne adăpostim de soarele aprig la umbra turlei.
― Și mai spune-mi odată, care-i ordinea?
Îmi înăbuș un oftat și repet, politicos:
― Peste tencuiala din doar nisip și var întind două straturi de pastă amestecată cu câlți tocați, primul mai gros, al doilea scliviseala, pe care pictez repede, până nu se usucă…
― Și dup-aia, să zicem că aș pune vermorelu’ cu apă pe frescă, nu curge vopseaua? Nu se strică Sfinții?
― Nu se scurge, dom’ părinte, garantez!
