Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă de Irina Georgescu Groza la Creative Writing Sundays, pe 17 iulie 2022, la tema „o proză în care să surprindeți un moment fericit”.
Stă pe o bancă în parc cu bastonul sprijinit lângă el, îmbrăcat în costumul alb-gălbui din in, ușor șifonat, cu eșarfă la gât și cu pălărie cu boruri late pe cap. Privește cum o rază subțire se strecoară printre frunzele unui platan și atinge picioarele lungi și nervoase ale unor fete, poate mai tinere decât nepoatele lui, care trec evanescente pe lângă el, așa, cam ca viața.
Își aprinde pipa și, când primul fum îi învăluie capul, zâmbește. Un zâmbet dedicat lui însuși. Fără regrete, doar amintiri.
Zăcea cu ochii în tavan în așternuturile mototolite, rememorând partida de amor. Salteaua așezată direct pe jos ocupa jumătate din garsoniera ei închiriată. Mirosea a vin ieftin și a transpirație acră.
Voia doar să-și celebreze erecția, să-și mai savureze puțin perplexitatea. Ea icnise, își dăduse ochii peste cap și pentru el fusese ca și când întâlnise un inorog. Numai de atât are nevoie un bărbat pentru a fi fericit!, a strigat în mintea lui, care a uitat că exact așa strigase ținându-și de mână proaspăta soție, demult, deasupra unei prăpăstii. Ecoul îi întorsese vorbele pe care nu le mai rostise de atunci cu voce tare.
Femeia făcuse deja duș, îndepărtase de pe pielea ei moale toate urmele și mirosurile sexului și, în timp ce aduna hainele lor împrăștiate peste tot, îl îndemna cu vocea ei fără inflexiuni să se ridice, să se îmbrace și să se care odată, fără să știe că bărbatul era atât de fericit încât, dacă i-ar fi cerut atunci, i-ar fi făcut orice voie.
El s-a uitat cum i se revărsa burta deasupra unui organ inutil pe care nu-l mai percepea ca fiind al lui, care atârna ca un tentacul pe piciorul stâng când, dintr-odată, fără niciun preludiu, l-a izbit gândul că are un secret. Un secret care n-avea loc în confortul burghez pe care i-l oferise nevastă-sa timp de treizeci de ani și nici în relația cu cei trei copii ai lui. Dacă ei ar afla despre această escapadă, ar numi-o sordidă, l-ar privi cu scârbă și și-ar ține copiii departe de el, ca de-o boală. Și-a promis că n-or să afle niciodată.
A zâmbit fericirii care îl năpădise ca o buruiană, crezând că e pentru totdeauna. Dar nimic nu e pentru totdeauna.
O vreme, vina l-a făcut atent și grijuliu cu Zâna, nevastă-sa, cu copiii și nepoții, iar fericirea lor, pe care abia acum o observa, îi dădea o satisfacție pe care n-o mai cunoscuse. Viața lui devenise simplă. Îi lăuda pe toți. Pe nevastă, pentru că îi gătea felurile preferate, pe cei trei copii pentru că le mergea bine, aveau familii și cariere promițătoare. Cu nepoții a fost cel mai simplu, îi răsfăța cum n-o făcuse niciodată cu copiii lui.
La petrecerea de treizeci și cinci de ani de căsătorie, care a coincis cu pensionarea, s-a simțit ca un patriarh. Fotografiile au fost foarte reușite. Zâna a înrămat câteva și le-a așezat plină de mândrie pe o policioară, pe care o montase chiar el. Lângă fotografii, a pus și lumânări parfumate, pe care le aprindea seară de seară.
Viața a mers înainte până când vina a început să-i șteargă zâmbetul și să-i tocească aparența de fericire. Nu și-a dat seama cât de nefericit e până-n ziua în care nepoata lui preferată, o puștoaică de nouăsprezece ani, l-a întrebat dacă nu cumva e bolnav.
A ieșit în parc și s-a plimbat mult. Era nefericit și nefericirea lui era incompatibilă cu fericirea celorlalți. Absențe, reverii interminabile, lipsă de implicare, inacțiune. Nu poți face fericit pe nimeni dacă tu ești nefericit.
Secretul era cauza, dezvăluirea lui soluția. Fericirea lui depindea doar de el. Și-a spus că un păcat mărturisit e pe jumătate iertat și că odată ce Zâna va ști, îl va ierta și, iertându-l, se va simți ca o zeiță, iar el o va venera pentru generozitatea ei.
Într-o seară, a deschis o sticlă cu vin doar pentru ei doi, și-a făcut curaj și i-a mărturisit că a înșelat-o. Doar o dată în toți cei treizeci și șapte de ani de căsnicie, a fost o simplă aventură, dar m-am întors acasă, la tine, la noi, la familie. Nu pot trăi fără voi.
A urmat tăcerea. I-a învăluit ca fumul lumânărilor parfumate. Apoi s-a auzit un claxon prelung și, când el s-a ridicat să închidă fereastra, Zâna s-a uitat la el prin paharul de vin și, foarte calmă, l-a întrebat de ce.
S-a grăbit să-i dea răspunsurile pe care le pregătise de mult, în nopțile în care o tot privise cum dormea liniștită lângă el, în cearșafurile fine, perfect călcate și mirosind a iasomie.
Ea l-a întrerupt cu un gest și l-a întrebat din nou: de ce îmi spui?
Cât a trecut de-atunci? Își scutură pipa, o pune în buzunar, își așază pălăria pe cap și se ridică în picioare, ajutându-se de baston. Mai târziu, o s-o sune pe Zâna s-o întrebe ce mai face.
