Povestire scrisă de Diana Dumitru, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Marian Coman la Creative Writing Sundays, pe 5 iunie 2022, la tema „scrisoare către tatăl meu”.
Fumul se ridică din țigările noastre spre cer. Soarele ne încinge capetele. Ne mutăm mai la umbră. Dan are în mâna stângă un pahar de carton în care să scrumăm. Mi-e un pic peste mână să scutur țigara acolo și i-aș zice să mi-l dea mie să-l țin, dar nu vreau să-l întrerup.
— Faza asta n-o s-o uit în vecii vecilor. Deci, se întâlnește taică-miu pe stradă cu un fost coleg de la fabrică și ăsta al meu, spurcat, începe: „Ia zi, meștere, nevastă-ta aia, tot curvă, tot curvă?”. Ăla se face roșu la față și ce-i răspunde? „Da’ fii-tu, coane, tot prost?” Atâta i-a trebuit lu’ taică-miu. A-ncleștat pachetul de țigări și i-a futut una direct în clanță, da’ urât, urât, de-a oprit un tramvai între stații și a coborât vatmanul să vadă dacă-l omoară p-ăla. Până la urmă s-au împăcat și au mers la o bere la Steri. Tata i-a zis: „Orice, da’ nu te iei de fii-miu”. Ăla, cică: „Bine, coane, da’ tu nu te luași de nevastă-mea?”. La care ăsta bătrân al meu: „Păi dacă e curvă?”. Și iar s-au luat la scandal pe-acolo. Nu era întreg la cap taică-miu…
Și știi care-i chestia? Că el n-avea nicio greață să-mi zică prost, lichea, cotarlă, cum îi venea la gură. Băi, dar să nu-mi zică altu’! După ce am rămas într-a IX-a, când a șters-o maică-mea, îți dai seama că se făcea mișto de mine la școală, că-s prost, că una, că alta. Păi nu s-a dat taică-miu cu curul de pământ în vara aia și s-a angajat șofer de marfă între ture ca să-mi bage meditații? S-a dat! Mă ia într-o seară: „Ia zi, lepră, la ce nu te descurci?”. Mă apuc eu să îi înșir… nu mai terminam. Îl văd că își pune fruntea-n palmă: „Pupu-ți tălpițele, Cristoase, ia-l p-ăsta din fața mea, că ți-l jupoi! O dată dacă te mai prind că stai ca bolovanu’ și nu vii să-mi zici din timp, dracii te ia!”. La vreo două, trei săptămâni am început meditațiile și m-am pus naibii și eu pe picioare cu școala.
O chestie de n-am înțeles-o niciodată: să zicem că venea ziua mea, da? Și, dracu’, ce puteam să-mi doresc, mai cu seamă la vârsta aia, pe vremea aia? Era unu’ în piață, la ruși, vindea casete și mereu când mergeam la cumpărături eu o luam înainte ca să am timp să mă uit ce-a mai adus ăla. Așa, și începeam să-l iau mai pe ocoliș, la început, mai pe direct, pe urmă, că vine ziua mea, că astea. Știi ce-mi zicea? Că e o prostie în capul meu asta cu ziua de naștere și mă bucur că-mi trece viața. Că el nici n-a știut pe cât e născut pân-a făcut optișpe ani și i-au dat ăia de la orfelinat certificatul de naștere în mână. Că de unde bani de cadou, n-avem, că n-am decât să-mi iau eu singur cadou când oi fi pe leafa mea. Mă rog, ce mai zicea el acolo, de-ale lui. Și venea ziua mea, mă trezeam, mâncam. El își făcea integramele la masă cu mine, fuma și nu zicea nici pâs, nimic, zici că nici nu eram acolo cu el. Plecam la școală, trecea ziua, mă-ntorceam. Unu’ la mână că îl găseam acasă și după-amiaza. El lucrând în schimburi, nu putea să însemne decât două chestii: ori că îl dăduseră afară, ceea ce n-avea cum, nu pe el, orișicât, ori că-și luase liber. Doi la mână, el, făcând pe filfizonul la mine: „Dane, adu-mi și mie pachetul de țigări, vezi în haină, în buzunarul de la piept. Hai, mișcă!”. Băi, și mergeam. Vâram mâna până simțeam pachetul și-l scoteam. Când colo, ambalată frumos în hârtie albă, din aia de alimentară, ce să vezi? Caseta de mi-o doream. Zi și tu… Așa îi plăcea lui să mă zgândăre.
Dar să-ți zic cea mai tare fază. Habar n-am avut de ea până acum câțiva ani când ne întinseserăm la o bere la țară. Când mi-a dat Alina papucii în anul trei că nu sunt atent cu ea și am aflat că ieșea de luni bune cu jegosu’ de Drăghici care stătea cu mine în cămin, de-atunci e faza. Vine taică-miu în București să-mi aducă pachet și mă vede negru la față. „Ce-ai, mă? Cine te-a supărat?”. Îi povestesc: așa și pe dincolo. La care el: „Hai că ești prost. Am crezut că ești bolnav”, și a plecat. În seara aia s-a întâmplat că a fost un scandal mare în cameră la Drăghici, dar n-am făcut legătura și nici n-am aflat ce se-ntâmplase. Ei, și-mi zice taică-miu în seara aia la bere, după cât? Zece, unșpe ani? S-a dat drept ta-su lu’ Drăghici la portar, chipurile că i-a adus pachet. L-a dus ăla direct la camera lui, a bătut la ușă, noroc chior: nici Drăghici, nici colegii nu erau. I-a descuiat, l-a lăsat înăuntru. Zice taică-miu, deci am murit la faza asta, zice: „Băi, tată, când am deschis frigiderul și am văzut borcanele cu ciorbă însemnate fiecare cu nume, am zis că asta e, n-am cum altfel. L-am scos pe-a lu’ prietenu’ tău și m-am căcat direct în el. Puțea în cameră de mă luase cu transpirație. L-am pus înapoi în frigider și m-am cărat. Dacă l-a mâncat în cur să se bage peste tine, ce era să-i fac?”. Și-așa cu taică-miu ăsta. Hai, că ne face popa semn să intrăm.
Curtea e deja plină de oameni. Pe jumătate din panglica jerbei din garoafe albe de la intrare e un mesaj pe care nu-l deslușesc. Pe cealaltă jumătate scrie: „Nu te voi uita – Băiatul tău, Dan”. Mă apropii de jerbă: „Tatăl bun m-a lăsat, tu m-ai iubit și m-ai luat”.
Soarele se ascunde în spatele unui nor alb ca hârtia de alimentară.
