Poezie scrisă de Letiția Provian, apreciată de Ana Săndulescu, la Atelierul Mornin’ Poets , pe 27 martie 2022, la tema poemului în proză.
închid ochii și marginile lumii se decupează, fulgerul despică rotunjimea pleoapei, fața nevăzută a lunii e mai lipicioasă decât am putea crede, visez la momente de glorie digitală, mă încred în promisiunile corporatiste, sufăr de sindromul rătăcirii, viața trece pe lângă mine, sunt parte din societățile uniformizării unde becurile sclipesc mai tare ca ochii celor care fac overtime, sunt un pensionar, o exuvie prin care șuieră vântul, o pădure de blocuri gri, sunt cerșetoarea cu care te obișnuiești și devine parte a decorului urban, până la urmă poate și ea a fost răpusă de pandemie, sunt un boț de carne pe care nu pune nimeni preț, sunt corpul mamei la 60 de ani, cu pielea atârnând, sunt ceva înlocuibil, o viață de împrumut, consum neoanele, inima mea e un senzor cu touch care luminează întunericul, vocea mea e un audiobook cu întreruperi pe care îl asculți noaptea, înainte de culcare când ți-e dor de casă, oriunde ai fi, această mână de cuvinte a clădit oamenii, și-au schimbat pixurile și tastaturile pe arme, viața asta mica, plăpândă, venită de nicăieri, la fel de mortală ca un bombardier.
