Povestire scrisă de Cristian Fetcu, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2021 – februarie 2022.
Tata lucra la combinatul forestier din marginea cartierului nostru. Îl vedeam de două ori pe zi. Dimineața și seara. Pe la zece venea acasă în pauza de masă. Mînca repede și venea în dormitor să vadă ce facem. Ne găsea cocoțați pe dulap, desenînd tavanul camerei cu creioane colorate. Desenele erau acolo de cîteva săptămîni. Știa că noi le-am făcut, dar nu și-a putut explica pînă în acea dimineață cum am reușit. Până prin clasa a cincea sau a șasea, vacanțele de vară le-am petrecut cu sora mea în dormitorul apartamentului nostru de la etajul unu. Părinții lucrau în aceleași schimburi și nu aveau în grija cui să ne lase. Toți vecinii noștri mai mari băteau aleile din cartier cu cheile la gît pînă veneau părinții lor de la lucru. Nu puteam decît să visăm la asta și să mai așteptăm vreo două, trei veri. Tata ne trimitea în bucătărie să mîncăm și se întindea pe patul din sufragerie. Își aprindea o țigară și asculta sunetul lingurilor în farfurii. Cînd sunetul înceta, îi auzeam vocea. De ce nu mai mîncați? V-ați săturat? Farfuriile noastre erau goale. După ce pleca din bucătărie răsturnam conținutul în oală. La acea oră nu ne era niciodată foame. Părinții ne forțau să mîncăm și cînd mergeam la școală, dar acum eram în vacanță. Nimic nu ar mai fi trebuit să arate la fel ca în zilele de școală. După ce i se termina pauza, tata se întorcea la combinat, iar noi în dormitor. Sunetul cheilor, mai întîi în broasca de la holul care despărțea dormitorul de restul casei și apoi în iala de la ușa apartamentului, era semnul că acea mașinărie misterioasă compusă din cele șase încăperi ale apartamentului și-a pornit din nou motoarele și începe să ne dea ordine. Am denumit-o cubul după jucăria noastră preferată, Rubik. Desenele de pe tavan erau visele cubului, dar asta nu puteam să spunem nimănui. Sora mea zicea că suntem sub blestemul lui încă de cînd l-am desfăcut bucată cu bucată pentru a potrivi culorile pe toate fețele. A văzut ceva asemănător într-un film cu jucării ale căror spirite se răzbunau pe copiii care le stricau. Cubul a fost bun cu noi pînă în acel moment. Ne lăsa să ne ascundem între dulap și perete atunci cînd venea vreo rudă pe la noi și nu voiam să fim văzuți. Păstra secrete locurile în care puneam cadourile pentru ziua mamei și făcea să apară lucruri pe care le credeam pierdute. Sora mea credea că toate obiectele din apartament sunt vii, iar bunătatea sau răutatea lor se datora culorilor. Pentru ea, toate obiectele negre erau capabile să-ți facă rău. Nu reușea să pășească peste un ciorap, o mănușă sau o umbrelă neagră. Rămînea într-un colț al camerei și plîngea pînă adormea. Într-una din dimineți, cubul ne-a poruncit să dezlipim benzile de scoci de pe prize și să băgăm cuie în găuri. Nu ni s-a întîmplat nimic și am prins încredere în ideile mașinăriei. Sora mea a spus că faza cu prizele a fost doar un noroc și că n-ar trebui să mai încercăm. Am ascultat-o și nu am mai făcut aproape nimic din tot ce ne trecea prin gînd crezînd că nu sunt ideile noastre și că mașinăria ne încearcă. Ușa care despărțea holul de sufragerie avea două geamuri mari, mate, prin care nu reușeam să vedem decît contururile sau culorile obiectelor din cealaltă cameră. Recompuneam realitatea de dincolo de ușă cu acele petece de culoare. Ne imaginam că în cealaltă cameră vine cineva în timpul zilei și eram atenți la jocul umbrelor și al razelor de lumină care se strecurau în sufragerie printre hainele puse la uscat pe frînghiile din balcon. Într-o dimineață ,am recunoscut pe pat puloverul roșu al mamei și am strigat-o dar nu ne-a răspuns. Am crezut că doarme sau că i s-a întîmplat ceva rău. În zilele care au urmat hotărîrii noastre de nu ne mai supune ordinelor cubului am jucat cărți și am vorbit de la geam cu vecinii noștri din apartamentul vecin. Ne-au spus că ar fi fain să putem veni pe la ei. Aveau acces la tot apartamentul, dar și-au făcut un cort în balcon din pături, cîrlige de rufe și frînghii. Cînd soneria de la apartament a sunat de cîteva ori am crezut că e o nouă încercare a cubului. Ne-am liniștit doar cînd am auzit vocea unchiului Dorel dincolo de ușă. Ne adusese mîncare de la bunici și nu putea să se întoarcă șapte kilometri cu sacoșele acelea grele. Aproape o oră am ridicat de la geamul dormitorului sacoșele cu lapte, ouă și brînză legate cu un fir de lînă fără să-l putem vedea pe unchiu’. Pervazul geamului era peste capetele noastre și scaune nu aveam în cameră. Îl auzeam strigînd: Am mai pus o sticlă de lapte. Trageți sacoșa și coborîți-o goală că vă mai pun ceva. N-o să putem continua mult așa. Cubul o să se înfurie. De la o zi la alta dormitorul ni se părea mai mic de parcă pereții se apropiau. Am măsurat cu pasul distanța dintre pereți de mai multe ori în zile diferite și am constatat că spațiul se micșora. Ne plictiseam repede de puținele lucruri din cameră și ne întindeam pe covor ca să privim tavanul. Nu era neted ca o coala de hîrtie așa cum văzusem în dormitoarele verișorilor noștri. Ni-l imaginam ca pe-un cearșaf așezat peste niște pietre. Micile denivelări semănau cu benghiurile sau cucuiele pe care ni le făcusem în frunte cînd ne-am jucat de-a v-ați ascunselea prin bezna de la subsolul blocului. Din pereți se auzeau ticăitul unui ceas și sunete înfundate de parcă cineva s-ar fi zbătut să iasă de acolo. Apartamentele erau ca niște cutii de rezonanță. În liniștea care se instala în tot blocul pînă spre după-amiază puteai să auzi scîrțîituri, pocnituri și foșnete. O orchestră anonimă stătea ascunsă în pereții apartamentelor și se pregătea pentru un concert. Cînd lipeam gura unui pahar de perete ca să ascultăm mai bine sunetele, nu se mai auzeau. Singura nebunie pe care mi-o mai permiteam era să sar de pe dulap pe pat cu umbrela neagră deschisă. De fiecare dată simțeam că am rămas suspendat în aer o secundă sau două. Îmi imaginam că dacă repet de foarte multe ori săritura voi rămîne tot mai mult timp suspendat în aer. Sora mea a făcut baie într-o cadă plină cu apă rece ca gheața. Erau nebuniile noastre, dar chiar și așa furia cubului ar fi trebuit să se mai domolească. Noaptea, cînd au venit părinții noștri acasă și cubul avea probabil alte griji, am pus la punct un plan de evadare. Ne-am asigurat că avem tot ce ne trebuie pentru dimineața următoare și ne-am culcat cu gîndul că a doua zi vom învinge mașinăria. Distanța dintre pervazul ferestrei de la dormitorul nostru și balconul vecinilor era de lungimea scîndurii pe care mama o folosea la spălat covoarele în cadă. Am răsturnat televizorul de pe măsuța lui și l-am împins pînă sub pervazul ferestrei ca să ne urcăm pe el. Petruța și Flavius erau în cortul lor din balcon cînd am rezemat celălalt capăt al scîndurii de balustrada balconului lor. S-au uitat la noi speriați și ne-au întrebat ce avem de gînd să facem. Corina, sora mea, le-a spus că vom veni la ei, doar ne-au invitat cu o zi înainte. O să facem clătite și o să jucăm cărți în cort. După ce am traversat pe rînd distanța dintre cele două apartamente, Petruța ne-a invitat în camera ei să ne arate lucrurile pe care i le cumpăraseră părinții din locurile în care și-au petrecut vacanțele. Vacanțele astea erau doar în mintea ei. Părinții noștri lucrau la aceeași întreprindere și ar fi trebuit să ne permitem cam aceleași lucruri. Cel mai mult ținea la un ceas cu pendulă despre care spunea că e unic în tot orașul iar noi eram primii ei prieteni care îl văd. Între hainele din dulap mama ei pusese cîte un săpun pe care doar ei îl aveau. În bazarul din cartierul nostru la începutul anilor nouăzeci rușii veneau să vîndă la negru mărunțișuri. Îi vedeai doar dimineața. Vindeau cîteva lucruri și apoi plecau cînd cineva striga poliția. Așa proceda tatăl Petruței după ce cumpăra de la ei săpunuri, țigări și vodcă. Ajungea în bazar înaintea rușilor și cumpăra de toți banii apoi striga poliția. Păstra doar pentru el tot ce cumpăra și se lăuda pe la prieteni că e singurul din oraș care fumează nu știu ce marcă de țigări. Ne-a mai arătat dulapul ei cu jucării și colecția de etichete de pe borcanele cu compot și gem. Și încă nu ați văzut tot. Pot să stau în mîini cu spatele la peretele ăsta. O să reușesc din maxim trei încercări. Petruța s-a aplecat. Și-a așezat palmele pe parchet și s-a ridicat în mîini. Pînă să-și găsească echilibrul a lovit de cîteva ori peretele cu tălpile.
