Poezie scrisă de Mara Mihai, apreciată de Ioana Vintilă la atelierul Mornin’ Poets, pe 19 decembrie 2021, la tema cu jumătate de text original.
aș fi încercat și eu să fac o poezioară cu
roses are red
violets are blue
dar știam că nu pot face nimic cu inima asta care mă ține în urmă care
atunci când mă trezesc îmi cere informații despre tipurile de
hemostază ecuația lui Starling cu cele șase
variabile ce țin de capilare sau despre
copilul care îmi fixează privirea iar primul meu gând e
oare port roșu oare
mă va deochia voi începe să casc
dar adevărul e că
instrucțiunile de utilizare ale acestui corp
s-au pierdut demult
precum
o simulare a stenozei aortice unde
viața încearcă și încearcă să rămână acolo
până-nveți să nu zici niciodată
stop
până-nveți să te aperi de orice stare fagocitară emotivă să te
consolezi cu gândul că ți-e bine
să existe o inerție atât de mare între tine și trecerea timpului încât
sticla de lângă să râmână singurul obiect stătător
neidentificat
și asta totul la nivel
nanometric
unde noroiul ce alunecă sub talpă
și tot ceea ce rămâne din tine
să te-ntoarcă la inimă, mai sus
unde
nu a mai rămas nimic
