HP

Povestire scrisă de Cătălina Cosmescu-Bibire, aleasă de Liliana Corobca la Creative Writing Sundays, pe 7 noiembrie 2021, la tema „lumea văzută prin ochii unui animal”.

 

„Te-ai născut în puf”. Cel puțin așa mi-au spus Bătrânii, în frunte cu Helix. Ei au fost primii care au prins rădăcini aici, odată cu Marele Exod. „Nu știi să apreciezi ce ți-a dat Zeul Lumină, pentru că ești încă tânăr, dar să știi că nu se putea mai bine de atât”.

Am venit pe lume într-o colonie mică, de cealaltă parte a Trecătorii, și am trăit aici suficient încât să-mi dau seama că Helix bate câmpii. Nu îți trebuie mult spirit de observație ca să îți dai seama că Helix e depășit. 

Helix e cel mai „înțelept”, cel mai gras și cel mai bine înfipt dintre noi. Normal că și-a ales locul cel mai bun, el a ajuns primul. S-a înșurubat cu cele șase tentacule slinoase ale lui fix în Peretele din jumătatea Stomacului, unde terenul e mai fertil, dealurile sunt mai line și pantele mai dulci, unde aciditatea e scăzută și nu trebuie să stea la înghesuială cu noi, restul muritorilor. El stă bine-mersi la căldurică și dă ordine, în timp ce alții se chinuie să supraviețuiască între pliurile esofagiene, de cealaltă parte a Trecătorii, ca să nu fie înghițiți de Flux.

El e pe aceste meleaguri de la Începutul Timpului, de la Marele Exod, așa că trebuie să facem tot ce ne poruncește. Se laudă tuturor că i-a adus pe Cei Bătrâni aici, că i-a ghidat către o viață mai bună, spre Lumină. Lui trebuie să îi fim recunoscători și să îi aducem osanale, pentru că el singur, Alesul, cel mai iubit dintre Helicobacteri, a găsit locul cel mai propice în care să trăim. 

Cu Cei Mici și slabi e de-a dreptul crud. Profită de corpurile lor sfrijite și îi obligă să trăiască pe malul Mării Acide, unde riscă să fie înecați în orice moment de Fluxul de la începutul Nocturnei. Sunt cei mai expuși și nu au forța necesară să se împotrivească. Cu brațele lor subțiri și firave, abia dacă rezistă agățați de Peretele Stomacal. De fiecare dată când vine Fluxul, Cei Mici trebuie să se deșurubeze din Perete și să se târască în sus, pentru a se înșuruba iar, mai la înălțime. Sunt tot timpul urmăriți de teama înecului în Flux.

Mulți dintre cei care nu i se supun lui Helix ajung pe fundul Mării Acide. Grăsanul își extrage două tentacule dintre cele șase pe care le ține înfipte în Perete, pe cele cele mai cărnoase și mai lungi, și își împinge cu ele confrații în mare. Cei mai plăpânzi se desprind de Perete, cad și ajung să plutească în acid. Cadavrele lor se dizolvă treptat, trase în jos de forța vârtejului în adâncul verde dintre Stomac și Duoden. 

Primim Încărcătura de trei ori pe parcursul unei Diurne. Mulțumită lui Helix, desigur. Asta se întâmplă tot datorită lui, pentru că „are relații”, el este descendentul Zeului Lumină și Zeul Lumină este singurul care ne ocrotește. De trei ori pe Diurnă, Trecătoarea se deschide și Încărcătura cade în Marea Acidă, care hrănește Peretele, și Peretele ne hrănește pe noi, Cei Aninați. El este Alesul, iar noi, proștii, sărmanii Aninați. 

Eu cred că nu există niciun Zeu Lumină și nu a existat vreodată unul. Dacă acest zeu ar exista, nu ar lăsa atâția confrați să fie sacrificați de Helix, numai și numai pentru binele propriu. De fapt, cred că Helix nu are niciun amestec în toată treaba asta. Își asumă merite care nu îi aparțin, doar pentru că el a ajuns primul aici.

Și mai cred că habar nu are de unde am venit și încotro ne îndreptăm. 

Profită de situație ca un parazit.

Așa că într-o Diurnă am hotărât să acționez. Am așteptat până la lăsarea Nocturnei și am chemat toți frații într-un pliu ascuns de lângă Trecătoare. În scurt timp ni s-a alăturat și o parte dintre Cei Mici. S-au târât în sus sub pretextul venirii Fluxului Nocturn. 

Am trimis o iscoadă să verifice dacă Helix este treaz. Slavă Luminii, grăsanul se retrăsese între pliurile rozalii și își făcea somnul de frumusețe. Și, speram noi, de veci. 

Am decis atunci, în Nocturna aceea, să îl săpăm pe nenorocit. Planul nostru era bine pus la punct, nu avea cum să dea greș. Am căzut de acord să săpăm în jurul lui până când vom forma o groapă adâncă ce-l va absorbi înăuntrul ei și-l va scuipa de cealaltă parte a Peretelui. Am început deci să-i urmărim ciclurile de odihnă și am purces la treabă. În prima Nocturnă a fost mai greu, apoi din ce în ce mai ușor. Am devenit mai pricepuți. Am săpat pe lângă Helix Nocturnă de Nocturnă, în timp ce dormea, am săpat cu sârg și determinare, ca și cum viața noastră depindea de asta. Nu ne-am lăsat distrași deloc. Am săpat în Peretele Stomacal până ce tentaculele au început să ne doară, am săpat în Perete pâna ce tentaculele au început să ni se tocească și corpurile să se micșoreze, am săpat până am ajuns cu chiu, cu vai, la Stratul Epitelial. Și, de acolo, am mai săpat puțin.

Eram la începutul celei de-a cincizeci și cincea Nocturne de săpături când s-a întâmplat. Nu am știut ce ne-a lovit, am știut doar că frica a început să-și arate colții ei perfizi în cel mai nepotrivit moment. Frica, cea mai mârșavă dintre trăiri, urma să ne paralizeze pe toți.

 

Până să ne dezmeticim, Prima Albă ajunsese deja în stomac. Își făcea loc printre noi venind de sus, alunecând, croindu-și drum spre Marea de Acid. Prima Albă. Rotundă, mică, luându-ne total pe nepregătite, picată dinspre Trecătoare, aterizată în Mare ca o piatră greoaie, aducătoare de panică și moarte.

Nu a durat mult până marea a început să fiarbă și râuri albe au început să crească din acid, să se îndrepte spre noi, să curgă în sus, ca niște valuri de căldură infectă, impregnată cu miros de hoit. Urcau râuri albe, urcau și se infiltrau în Perete, și îl jupuiau, bolborosind.

Frații picau pe rând ca săgetați. Întâi Cei Mici, cei slabi, apoi Cei Mijlocii. Își despindeau unul câte unul tentaculele și se prăbușeau în marea colcăindă, hulpavă, otrăvită. Mureau pe capete, mureau și nu puteam face nimic.

A urmat A Doua Albă, mai alungită decât prima, ovală și plină de venin. A picat mai repede decât Cea Albă, a picat cu viteză și Marea de Acid s-a înnegrit. 

Am căutat un loc unde să mă adăpostesc. Am coborât aproape de malul mării și m-am ascuns în singurul tranșeu pe care l-am găsit, un pliu pustiu, care părea de mult timp părăsit. Frații au rămas în urmă, unii dintre ei desprinzându-se de zid, alții căutând disperați pliuri în care să se ascundă de molimă.

Am tăcut și am așteptat. 

Ultima picată a fost Rosalba. Jumătate roșie, jumătate albă, ea avea să ne dea lovitura de grație.

Și atunci am făcut ceva ce nu mai făcusem în viața mea, ceva ce nu credeam că am să fac vreodată. M-am rugat. 

Mi-am împreunat două dintre tentacule și l-am implorat pe Zeul Luminii să mă ajute, l-am implorat să-mi cruțe viața netrebnică. „Zeule, dacă exiști, dacă ești acolo și răspunzi într-adevăr de noi, dacă ai trimis această Apocalipsă asupra noastră pentru că ți-am greșit cumva, te rog, iartă-ne pe noi și salvează-ne, și îți promit că nu ne vom mai abate de la calea cea dreaptă.”

După paisprezece zile în care Albele ne-au bombardat de câte trei ori pe Diurnă, am auzit un pocnet. În a paisprezecea zi de post, în a paisprezecea zi de rugă, l-am auzit. Era corpul lui Helix care luase contact cu Marea Acidă. Corpul lui obez, căzut din înălțimi, aterizat pe burtă, plutind flasc, inert, în balta verde și acidă. Atât mai apucase să îmi spună, în cădere: „Anti… Antibi… Antibioti…” 

Sărmanul. Ultimele clipe ale vieții îl aruncaseră în delir.

Așa că iată-mă aici, în cea de-a cincizeci și cincea zi de la Molimă, adânc înșurubat în pliul care mi-a servit drept refugiu, casă, ascunziș. Iată-mă aici, unic supraviețuitor între sute de cadavre, între sute de suflete și corpuri decimate fără rost.

Și totuși, poate că am scăpat cu un scop. Poate că mi-a fost dat să supraviețuiesc tocmai pentru că trebuie să întemeiez o nouă seminție, o nouă Generație, mai rezistentă, mai capabilă, mai evoluată.

Eu sunt Supraviețuitorul, purtătorul acestei seminții între toate celelalte lumi, Helicobacter din Helicobacter, Pylori din Pylori, născut iar nu făcut, cel de o ființă cu Viața, din care toate s-au făcut.

Eu sunt Sfârșitul și Începutul, Omega și Alfa, Lumina Atotcunoscătoare.

Eu sunt Cuvântul. Eu sunt Vecia.

Eu sunt Alesul.