Poezie scrisă de Mihai Vaidoș, apreciată de Diana Iepure la atelierul Mornin’ Poets, pe 21 noiembrie 2021, la tema senzațiilor tari în poezie (gustative și olfactive).
Dintre toți stropii împroșcați –
Stropii copii ai splash-ului lungit–
Unul, cel ce s-a prelins senzual
În crăpătura din perete, mai are gust.
Aerul a crescut pădure din acel
Mucegai vertical pălmuit cu sânge,
Populat de ființele lui cu miros înțepător.
Desfășurat, plat, fără dimensiune
Și cu porii de cărămidă, zoaiele lipicioase,
rugina drept cruce, mi-am împlinit
adevărata expresie.
Uite-mă! Eu sunt!
Ocup distanța de la tavan la podea
Și doi metri de la stânga la dreapta.
Fiecare ecou rar și îndepărtat, lovindu-se
De betoane reci, de picături, de scârțâit
De țevi, de conducte
e un copil, cântând
În corul meu monahic.
Legătura mea cu transcendetul.
Mă învelesc umbrele drogaților,
ale curvelor, ale adolescentilor depresivi.
Câteodată mă mângâie curentul cu duhori de canal
Și mă gâdilă picioarele gândacilor strecurați
Printre crăpături.
Dar cel mai mult mă mișcă suspinul
pretendenților sinucigași.
Și ei au o fisură unde mișună
gândaci și își simt gustul de sânge.
Dar îi doare adâncimea, hăul
De care eu am scăpat.
