Povestire scrisă de Bogdan Perțache, premiată de Ciprian Măceșaru la concursul trimestrial de povestiri – „Scrisă mai îngrijit, ar fi fost pe primul loc. Păcat, pentru că personajele sunt bine conturate, totul fiind împachetat într-un realism convingător (chiar dacă scabros pe alocuri)”.
Covorul nostru fermecat nu-i decât un tir ce ne poartă peste autostradă, zguduindu-ne abia simțit. În spațiul dintre prelata și încărcătura lui suntem două suflete ce inspiră aer puțin, fierbinte. Tricoul mi-e fleaşcă, pute acru, porcăria de borsetă e lipită de burtă şi-mi zgândăre ciupiturile de purici, iar tenișii prea strâmți mi-au spart bășicile de deasupra călcâielor. Ustură ca dracu’. Îi scot, smucit. Mi-e greață. Şi e prea multă lumină. Strâng ochii şi-mi potrivesc altfel ceafa pe curba tare a „pernei”. Sudoarea îşi schimbă sensul scurgerii, coboară prin şaua nasului, traversează umărul obrazului şi se adună în şanțurile urechii, gâdilându-mă. Mă scobesc alene. Am toţi muşchii amorţiţi, şi-mi pare că orice mişcare mi-ar scoate oasele prin piele. Dar, înainte de toate, mi-e sete, sete de apă!
Zgomot în stânga, deschid leneş un ochi şi înjur, transpirația îmi arde corneea. Scutur zănatec capul. Tovarășul meu de drum stă, undeva mai jos, lângă peretele de pânză tare. Pare relaxat într-o singură poziție, pe-o parte, cu fața lipită de-o spărtură prin care intră un fir de aer proaspăt. Îl invidiez, îi invidiez și corpul mătăhălos, moale. Și-a scos căștile minicasetofonului de pe cap și mă roagă blând:
— Neluțule, hai să spargem o lubeniţă!
Setea, foamea înving sila, așa că mă rostogolesc gemând pe o parte, bag mâna în buzunarul rucsacului după briceag, îl scot și înhaț primul pepene care îmi vine la mână.
— Fratele meu, te rog io, gustă mai mulți, până găsești unu’ dulce-dulce!
Aprob cu un mormăit, deschid briceagul și tai în coaja verde, să-l încerc. Pârâie, semn bun. Înfig vârful lamei în piramida tricoloră și-o scot afară. Gust, mie toți îmi par la fel, sirop. Nu mai am chef să probez alții. Încep să-l despic transversal, înjunghiindu-l cu lovituri scurte, rotunde. Ciudat, mișcările astea sacadate mă liniștesc. Termin. Mă rostogolesc în sens opus și îi întind două felii. Se-apucă să le clefăie lacom, ca un porc. Răsucesc capul ca să-mi ascund dezgustul și mă întorc la felia mea, o fac bucățele, pe care le savurez molcom, scuipând semințele în pumn. Revolta din stomac se potolește.
— Încă, mai dă-mi!
Culc cuțitul pe jumătatea de pepene rămasă și o împing spre el, alunecă precum o barcă beată pe valurile spinărilor celorlalți pepeni.
— Taie-ți singur! îi spun.
— Nelule, ești nebun, pierdem briceagu’! – îl înșfacă repezit. Ai grijă, frățioare!
Dau din mână a lehamite, trag rucsacul sub piept și-mi scot caietul de desen. Îl deschid, aleg din el două coli cu copii după lucrări de-ale lui George Rickey, le proptesc deasupra cu un tenis și m-apuc să le descifrez mecanismele cu pixul. Bun, le-am prins, acum schițez ideea mea, greu, zgâlțâielile neașteptate scot linii nedorite, uneori faine, care îmi plac, alteori rumeg dumnezei și mâzgălesc. Mă foiesc și gâlma din borsetă mă jenează rău, rabd.
— Neluțule, scuze, bă!
— Ce mai e?! ridic tonul, enervat.
— Dă, frate, două pungi! Că deja m-a luat!
Bag iar mâna-n rucsac și rup, pe rând, din sul, două pungi de nailon. Le fac ghemotoc și le arunc spre el. Se întinde, le prinde, le bagă una-ntr-alta și așa culcat, se sprijină în omoplați, ridică fundul și își coboară pantalonii scurți și chiloții. Nu mă uit, dar îi aud ghiorțăiala și bășinile când își face nevoile în pungă. A terminat, miroase de mi se întorc mațele pe dos. Înnoadă punga la gură, strânge bine nodul și o pune cu grijă în grămada de la picioarele lui. Brusc, râde ca un cretin:
— Hă, hă! Îți dai seama ce fețe o să facă ăia în Oslo când o să deschidă remorca și o să găsească numa’ pungi cu căcați! Hă, hăă!
Îi dau lacrimile de râs, eu nu găsesc nimic amuzant, din contră! Tac și, cu maxilarul blocat, încerc să desenez, din nou…
De patru zile am plecat din sudul Greciei, de la ferma lui Panagoulias. De patru zile putrezim în împuțitul ăsta de tir și-abia suntem în Gemania. După calculele mele trebuia să fim deja în Norvegia. „Paștele mă-tii de șofer !” Toată vara mi-am rupt spinarea pe câmp, cu mizeriile astea de pepeni. În fiecare zi mi-am blestemat mândria și prostia care m-au făcut să plec din Atena, de la atelierul de suveniruri. Vorba Grasului, spusă mai în glumă, mai în serios: „Nu ți-a plăcut la aer condiționat, să îndoi sârme, să sudezi și să pilești la statuete! Acu’ cară la pepenoaice!”
Hm, Grasu’, pe numele lui Dumitru, sau Mițo, cum îi spun grecii, un urs de treabă, n-ar omorî o muscă, adus de cine știe ce vânt dintr-un fund de Oltenie, tocmai în buricul Greciei. L-am cunoscut în piața Laiki, vindea pepenii patronului, momind, cu zâmbet larg, clienții, într-o greacă aproximativă, împănată cu înjurături românești. Amuzat, m-am prefăcut interesat de marfă. M-a îmbiat și pe mine la dulceață, cu buzele suflecate:
„— Éla, epitrépste mou na sas dóso to níma tou peponioú. ‘Te-n guriță ! Eínai kaló!
— Eíste polý éxypnoi, malaka, Roumánoi!”
Pauză. Dup-aia am bufnit în râs, amândoi odată.
Pe seară am băut câteva beri și ne-am povestit odiseile. După o săptămână, eram frați jurați. Am calculat că mi-ar prinde bine un om ca el, mă puteam bizui pe forța lui și pe faptul că nu prea avea minte multă, așa că i-am destăinuit socotelile mele:
„— America, tată, America, acolo-i viață! Cu ceva minte și talent ajungi sus. Banu-i ban, nu ca aici! Am un prieten în New York care îmi poate face rost de acte pe nașpa. Mai e și varianta că, dacă ai bănuți – eu am strâns ceva – te însori cu o săracă de p-acolo, depui dosar pentru reîntregirea familiei și devii cetățean mai ușor.
— Bine, bine, da’ America e greu, e la mama naibilui.
— Tot ce tre’ să facem e să ajungem cumva într-un port din Anglia, Franța, Olanda, să ne suim pe-un vapor și să ne ascundem într-un container până trecem Atlanticu’. Da’ cum ajungem în Vest?
— În Vest? Asta-i ușor, frățioare!
— Cum?!
Grasu’ meu era plin de surprize:
— Simplu! De la patronu’ meu de la fermă pleacă săptămânal câte-un tir cu pepeni. Ba în Germania, ba în Olanda, ba în Danemarca. Noaptea, tăiem copertina de deasupra, ne strecurăm peste marfă, o coasem la loc și stăm ascunși până la destinație.
M-a luat cu el la strâns de pepeni, mi-a fost greu, dar când dădeam în brânci, mă ajuta, împărțea cu mine și ultima lui coajă de pâine, mă proteja de răutatea celorlalți. Noaptea făceam planuri, ziua căram, răbdam, strângeam drahmă lângă drahmă și le schimbam în verzișori.
…
În sfârșit, plouă. M-am răcorit. Negru, întuneric. Camionul fâșâie în noapte lung, rar se aude un claxon sau o sirenă. Încetinește, ia o curbă amplă și oprește.
— Nu e parcare de tiruri, suntem lângă un magazin universal! șoptește Grasu’.
Nu-l bag în seamă, încerc să ațipesc, ca de obicei închid ochii visându-mă într-o galerie dintre zgârie nori, reclame luminoase și eu, mai celebru decât Calder, expunându-mi sculpturile chinetice. Milionari licitează pentru ele, scriindu-mi cecuri cu multe zerouri. Lângă mine o brunetă, azi o brunetă, balansează un șold rotund abia ascuns de o rochie roșie… Alunec în somn.
Horcăi. Nu mai pot să respir! Nu mai pot să mă mișc! Ce morții mă-sii?! Simt un cui în falcă. M-am trezit, țeapăn. Grasu’ își presează toată greutatea pe mine, a proptit vârful briceagului în obraz și-mi șoptește cu voce metalică, puturoasă:
— Nu mișca, nu țipa, că-ți sparg fața!
Cealaltă mână i se strecoară șarpe între noi, se vâră sub tricou și încearcă să-mi deschidă borseta, mă zbat, disperat. Nenorocitul împinge, îmi taie obrazul, apoi gingia, lama se oprește scrâșnind între două măsele. Mă înmoi. Cu degete nerăbdătoare a rupt fermoarul și a înhățat teancul de dolari. Coboară celălalt pumn, îmi taie tendonul din dosul genunchiului stâng, apoi îmi dă drumul. Încerc să strig, dar doar bolborosesc ceva, abia pot să deschid gura care mi se umple de sânge. Nemernicul spintecă prelata laterală, scoate picioarele, se întoarce jumătate spre mine, freacă banii de bărbie și rânjește:
— Ne vedem în New York, frățioare! și sare afară, fără zgomot, neașteptat de agil.
