Povestire scrisă de Allex Trușcă, aleasă de Ciprian Măceșaru la Creative Writing Sundays, pe 11 aprilie 2021, la tema „povestire despre singurătatea necesară creatorului”.
Cristian deschide ochii și se întreabă cât e ceasul și dacă-i miercuri sau joi. Stă câteva secunde pe gânduri și apoi răsuflă ușurat, nu-l interesează nici una, nici alta, nu-l mai interesează de aproape șase luni, de când și-a băgat picioarele în munca la corporație, în viața de capitală, în cohortele de oameni mărșăluind zilnic prin Pasajul Unirii ca evreii lui Moise prin deșert spre țara promisă, în aglomerația din malluri, din supermaketuri și de la spălătoriile auto. Șase luni de libertate, nu-l mai cicălește nimeni, nu-l bate nimeni la cap să facă duș în fiecare seară, și chiar dacă i-ar cere, n-ar avea unde, că aici, în căsuța asta, din satul ăsta uitat de lume, abia are curent electric și fântână în curte, ce să mai spună de apă caldă, internet și alte luxuri de la oraș. Șase luni de când nu mai are termene și ședințe zilnice, nu se mai preface că nu observă cum colegii de la servicii lustruiesc fundurile șefilor, în care nu mai vine acasă și adoarme cu stresul proiectelor fără cap și coadă, de când n-o mai aude pe Laura spunându-i că trebuie să-și ia nu-știu-ce aspirator, că toți colegii ei au, ba c-a apărut un nou telefon de la Samsung, cum vrei să umblu cu modelul de anul trecut, am și eu o imagine, imaginea-i totul, dar ce știi tu, te doare-n cot de asta!
Se ridică leneș, rămâne un pic așezat pe marginea patului, ca omul abia trezit din morți, și privește în jur: pereți albi mirosind a var, un bec atârnând într-un fir, podeaua din scândură groasă, soba masivă, masa pe care zac o sticlă goală, două-trei cărți îngălbenite și câteva foi printate, cu urme de unsoare, cu linii și forme ovale înconjurând cuvintele. Face câțiva pași prin cameră, analizează ca străinii la Muzeul Satului fereastra cu lemn scorojit, pare o piele văzută la microscop, ușa mai bătrână decât el, tot verde și cu perdea de pânză albă, patul vechi, cu câteva scânduri țepene în loc de arcuri, numai bine că l-au vindecat de durerile de spate, un dulap cu vitrină, cu strachini ornate și bibelouri comuniste. Trage puternic aer în piept, mirosurile de var, vopsea, liniște, lemn și cărți vechi se năpustesc spre el, îl inundă, aproape îl sufocă, iar Cristian se gândește că unii dau bani buni pentru a petrece o noapte undeva între austeritatea unei chilii monahale și o interpretare a unei case țărănești.
Iese din casă, îl așteaptă un câine la fel de costeliv ca el. Pe Grigore l-a primit ca bonus de la fostul proprietar, s-au înțeles bine de la început, nu latră decât dacă e neapărată nevoie, iau micul dejun și cina împreună, în rest drumurile lor nu se intersectează. E bucuros că are lângă el un suflet care nu-i pune întrebări, care-i cere doar puțină mâncare dacă are, dacă nu își ia coada între picioare și pleacă de acasă, ce mai, sufletul-pereche. Și dacă l-ar fi văzut Laura pe Grigore, i-ar fi zis că seamănă amândoi, au aceeași mutră de milog. Dar Laura nu mai e în viața lui, când s-a căsătorit cu ea colegii i-au zis în glumă că a treia oară-i cu noroc. N-a fost deloc așa, însă n-a suferit prea mult când ea i-a cerut divorțul, că-l cunoscuse pe bărbatul visurilor ei, iar noi doi nu ne potrivim, uite, îți las ție apartamentul, eu mă voi muta la vila lui din Corbeanca, doar să terminăm repede și fără publicitate negativă, nu vreau să-mi afecteze imaginea, n-o să te mai întrerupă nimeni când scrii…
Veceul din curte nu-i ca baia de la bloc, mai ales în zilele cu ploaie, frig și zăpadă. El n-are pretenții prea mari, a cumpărat ieftin de tot căsuța asta retrasă, peste drum de cimitir, cu ultimul salariu de la multinațională, apartamentul l-a vândut bine, a pus banii la bancă și cu ce mai are el de-o parte, n-are grija zilei de mâine, poate să fie scriitor cu normă întreagă, consumă puțin, gătește singur, are cheltuieli mici, vicii puține. Se uită către grădină, poate ar trebui să planteze câteva roșii, niște ceapă, fasole, ceva ușor de întreținut. Și niște găini, n-ar fi mai deranjante decât bormașinile vecinilor și claxoanele din București. I-ar prinde bine, ar economisi mai mult, alte zile fără griji, așa zice și Moș Costică, era cât pe ce să uiți, Cristiane, azi trebuie să-i duci lumânări și tămâie.
Cei în vârstă îl cunosc bine pe Moș Costică. A fost preotul lor mulți ani, erau tineri pe-atunci, până când a găsit mai multă alinare în damigeana de țuică decât în vinul de împărtășanie. Oamenii îl mai întâlnesc din când în când, le cere un păhărel de țuică, unii, cei mai bătrâni, îi dau, alții își fac cruce și-l ocolesc. El nu se supără. Iese din când în când seara, după ce se întorc țăranii cu vitele de la câmp, la un cap de pod, aproape de ulița cu cimitirul. Acolo l-a întâlnit și fostul om de oraș, moșul i-a cerut ceva de băut, Cristian n-avea de unde, a zis totuși să se pună bine cu localnicii, să-i dea bani să-și ia ceva, bătrânul îmbrăcat tot timpul în același costum maroniu, cu cămașă, vestă tricotată, cravată și un fes albastru a dat din mâini cu tristețe că n-are el nevoie de bani. Cristian s-a oferit să-i cumpere ceva dacă așteaptă să se întoarcă. Au discutat de una, de alta, moșul era încântat să afle cum e în țările străine, că pe vremea lui mulți încercaseră să fugă la sârbi, degeaba, i-a prins Securitatea și i-a trimis la Canal, s-a plâns că n-are pe nimeni și pentru câteva clipe Cristian s-a văzut pe el în viitor, deja are 45 de ani, trei foste neveste și n-are copii. L-a invitat pe moșneag să-l viziteze din când în când.
Se așază la masă, el pe un scaun, Grigore lângă celălalt, rupe în două o franzelă mirosind vag a acreală cu mărinimia unui mare senior față de vasalul său, taie jumătățile pe orizontală, întinde pe ele margarină, își servește tovarășul prima dată, apoi mușcă și el. În timp ce mestecă încet, încearcă să depășească impasul la noul roman, n-are nicio idee, peste două zile vine moș Costică și-l ajută el. Până atunci, o să treacă la planul B, cum îi zice el, mare noroc a avut când proprietarul unei mici edituri comerciale i-a propus, după vreo trei beri, că tot i-a văzut niște texte publicate gratuit prin reviste, să scrie ceva cărți pentru oameni cu minte odihnită, cum le zicea el, ceva romance siropos, cu pornășaguri, un fel de Sandra Brown, astea se vând în draci, chiar dacă seamănă toate între ele. Prima dată n-a vrut s-audă, a început și el ca Laura, că imaginea contează, că el vrea să scrie ceva mult mai original și mai bun de atât, editorul a râs, l-a bătut prietenește pe umăr, coae, n-ai cum să mai scrii ceva original, poți să te dai cu curul de pământ cât vrei, le-au scris pe toate Sofocle, Shakespeare, toți ceilalți reciclează, îți pot da exemple câte vrei. N-a mai fost nevoie de prea multe, ghostwriting să fie, s-au înțeles la condiții, 3-4 cărți pe an, Cristian s-a simțit ca o curvă, bine că n-a cerut și plata înainte, hai că nu-i mare efort să rescrii Adam și Eva, Romeo și Julieta sau vreun film cu Adam Sandler, bagi pe-acolo niște reîncarnări, niște scene de sex, niște răpiri, apoi iubirea învinge, bla bla.
E o zi plăcută de octombrie, însă iarna nu-i departe, și nici căldură ca la bloc nu-i, așa că azi o să spargă niște lemne. Ușurel, cu pauze lungi și dese, ca pe vremuri la serviciu, mai târziu o să-și facă o ciorbă, noroc c-a învățat în studenție, iese destul de ieftin. Poate, dacă mai e în stare, pe seară o să treacă pe la cârciumă, berea la halbă nu-i scumpă, chit că doar are urme de bere, mai vede și el la televizor ce se mai întâmplă prin lume, mai află una-alta de la bețivani. S-a împrietenit cu doi-trei, deși dacă-i întreabă cineva unde locuiește Cristian Paraschiv, ei tot ar spune că nu știu pe nimeni cu numele ăsta. Pe aici, toată lumea îi zice Scriitoru, toți se îngrămădesc să-i povestească viața, că poate-poate îl inspiră și ajung personaje de carte, iar el se simte pentru câteva clipe ca pictorul Gaugain regăsind paradisul de după colț în Tahiti, printre sălbatici.
Din când în când se mai trezește vreunul să-i spună că nu pricepe cum a putut lăsa Capitala pentru coclaurile lor. Tot din când în când, Cristian îi dă dreptate și se gândește la ultima lui zi la birou. Toți i-au zis că-i nebun, să nu facă asemenea prostie, ia-ți, bă, un an sabatic, se poartă, faci și tu ca aia care și-a luat concediu un an și a scris o carte, apoi te întorci, ori aici, ori în altă parte, cum dracului să te duci în văgăuna aia, nici nu prea trec mașinile pe-acolo, o să mori de plictiseală. În urmă cu câțiva ani, și el ar fi zis la fel dacă altcineva ar fi venit în fața lui cu asemenea gânduri, ba chiar a râs de un tip de vârsta lui care s-a lăsat de programare și s-a apucat de tâmplărie. A fost meritul celei de-a doua soții, Marina, care l-a învățat că e mai bine să riște acum decât să îmbătrânească urât și cu regrete. Ea n-a apucat să îmbătrânească și nici n-a vrut să audă de chimioterapii, a luat-o pe scurtătură când durerile au devenit insuportabile. Marina i-a deschis ochii, dar el i-a închis ulterior cu Laura, că deh, teama de singurătate te împinge la tot felul de fapte pripite. Și la decizia lui, pe lângă revelațiile venite de obicei după divorț, a mai contribuit un confrate de breaslă, așa-i place să le spună scriitorilor, care a renunțat și el la munca de birou pentru a scrie și trăiește așa de vreo zece ani. Și, dacă ăla a putut, el de ce nu s-ar descurca? Mai ales că are spatele asigurat pentru mulți ani.
E prea devreme pentru muncă, nu-l presează nimeni, poate să lase liniștit pe altă zi dacă și-ar dori asta, mai bine ar citi ceva. Intră în camera de scris, așa a botezat-o, cu un birou ieftin de la IKEA, laptopul și o imprimantă, singurele lucruri ce-i amintesc de lumea de dinainte, și o bibliotecă mare, cât un perete, plină cu cărți vechi, cumpărată la pachet, de la un fost profesor de română, ieșit la pensie. De fiecare dată, își amintește de uimirea Ramonei, prima oară când a intrat în camera de scris, cică nici nu credea că s-au scris vreodată atâtea cărți, ea nu s-a omorât cu școala, cu chiu, cu vai a terminat liceul din satul vecin, are pe jumătate din vârsta lui, ar pleca și ea la muncă în Franța unde-i bărbatu-su, dar o are pe maică-sa bolnavă, nu poate s-o lase mult singură, poate o oră-două pentru o partidă de sex, din când în când, după ce adoarme bătrâna. E bine că nu vine des, își dă silința în pat, însă vorbește mult și prost, îl întreabă de viața lui de dinainte, iar el nu vrea să mai audă de asta. I-a spus că oamenii din marile orașe sunt goi, că lui nu i se pare că mai au nimic uman, că se gândesc doar la bani, și-i sparg pe toate rahaturile de firmă, chit că le urlă stomacul de foame după, doar ca să nu fie mai prejos. Ea n-a știut ce să zică, probabil l-a considerat nebun, și-a făcut în liniște treaba pentru care a venit, încercând să rumege cuvintele lui.
Citește pentru a doua oară Eseul despre orbire al lui Saramago. Prima dată când l-a terminat a fost uimit că încă vede, și-a salvat pe calculator imaginea de pe copertă, acel Orbi conduși de orbi al lui Bruegel cel Bătrân, apoi și-a imaginat că toți cunoscuții lui sunt orbi și încearcă să păstreze rândul, că își fac nevoile și calcă în ele, apoi se luptă pe un colț de pâine, trântindu-se prin noroi și căcat. Ar putea să rescrie povestea, să dea nume personajelor, s-o mute în altă parte, niște orbi găsindu-și dragostea, făcând copii tot orbi, trăind într-o lume de orbi, pipăind alți oameni în căutarea partenerului, o societate de orbi, cu polițiști orbi, gropari orbi, muncitori orbi, doctori nu, că aia ar avea nevoie de ochi, profesori orbi și lecții prin viu grai, trebuie să pună pe hârtie o asemenea lume – e mult de gândit, bine că el vede – dar nu înainte să termine romanul în lucru, aici îl are îndrumător, așa-i place să spună, pe Moș Costică.
Moș Costică e de aceeași părere, i-a spus într-o seară că oamenii i se par prea gălăgioși și uneori nu poate dormi din cauza lor. Lui Cristian îi place să-l asculte, bătrânul îl vizitează din când în când, are prostul obicei de a veni neanunțat, noaptea, și-i bate în geam de trei ori, apoi intră în casă, n-are nevoie de cheie să descuie ușa. După ce bea un păhărel, ochii îi lucesc de bucurie, își aprinde o țigară cu miros de tămâie, Carpați fără filtru, nepoate, așa-i zice uneori, astea-s țigări adevărate, ar trebui să încerci și tu, apoi începe să vorbească, în restul timpului n-are cu cine și se plictisește. Îi place biblioteca, e tare încântat de ea, nu-i place calculatorul, e de părere că scriitorii adevărați scriu cu stiloul pe hârtie. Nu cu pixul, ăla e pentru oamenii muncii și oricum deformează literele. Gazda îi povestește cărțile citite, ce mai află de la cârciumă, iar bătrânul rămâne cu privirea pierdută, îi e dor de vremurile trecute. Din când în când, ochii i se înroșesc, se abține să nu plângă, se gândește la copii, are doi, băiat și fată, are și nepoți, nu i-a văzut de douăzeci de ani, ei nu-l vizitează. Repetă de fiecare dată același lucru, ca o placă stricată, însă după ce se descarcă, redevine serios și-l pune să-i citească ce scrie. Îl întrerupe din când în când să-l întrebe ce înseamnă un cuvânt sau ca să-i spună că nu-i place cum sună ceva, uneori se lansează în discuții lungite pe ore întregi, până aproape de ziuă. A doua zi, când Cristian recitește textul modificat, îi dă dreptate moșneagului.
Sparge lemne, îl dor toți mușchii, de unii din ei nici nu știa. Când era la București nu făcea efort, venea mereu obosit de la serviciu, se tolănea pe canapea, în fața televizorului sau pe internet. A fost greu câteva zile până i-a trecut sevrajul, i se pare că a rupt cordonul ombilical între el și restul lumii, iar asta-l face să se simtă mai ușor. Nu-l mai apasă alte griji, problemele altora nu mai sunt și ale lui, e doar el, cărțile și camera de scris. Se gândește la iarna care urmează, poată o să fie cu zăpadă mare, Ramona n-o să-l mai viziteze, se întoarce bărbatu-su, o să stea doar cu Grigore, dar nu-i pasă, nu se mai teme de singurătate, ba chiar o așteaptă cu brațele deschise. Va citi mult și va termina romanul până la primăvară. Ba nu, fără termene, a avut destule până acum. Îl va termina când va fi gata, depinde și de voia lui Moș Costică, ce naiba, măi Cristiane, tu ești ghostwriter pentru niște banalități comerciale, pline de clișee, iar moșneagul e scriitorul tău fantomă, zău, asta ar fi ironic, nu te-ar crede nimeni. Râde.
Se întreabă pentru o clipă dacă Moș Costică lasă urme de pași pe zăpadă, normal că lasă, n-are și el ce să încalțe decât niște sandale de vară, o să-și ude ciorapii, oricum n-are cum să mai răcească, degeaba se plânge că-l dor oasele de la frig, așa fac toți bătrânii din lume. Și gândindu-se la orbii lui Saramago, se întreabă dacă toți cei pe care i-a părăsit în „civilizație” sunt orbi și n-o știu, problema lor, el a ieșit din rând, nu-i mai pasă de ei și se îndreaptă cu pași mărunți, cu un pliculeț de tămâie și câteva lumânări în buzunar spre cimitirul de peste drum.
Dibuie cu ușurință zăvorul ascuns pe interior, ce prostie, de parcă ar veni cineva să le deschidă celor ce vor să intre, și fredonând Where the wild roses grow pășește în curtea unde în al treilea cavou de pe al doilea rând, cavoul cu o cărămidă lipsă, cu o cruce cu inscripția ștearsă, pentru că numele oamenilor se șterg și de pe piatră, nu numai din memorie, doarme prietenul lui neobișnuit.
