Povestire scrisă de Violeta Berea, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 28 martie 2021, la tema „dialog la o terasă între personaje care se cunosc bine”.
Îl sun pe Jean de mai bine de-o oră, dar nu-mi răspunde.
Mi s-a stricat centrala și am nevoie de-o mână de ajutor. Mă gândesc că trebuie resetată, dar nu sunt sigur. Ninge de două zile și viscolește. Vișinul din fața geamului de la bucătărie se îndoaie sub greutatea zăpezii. Dau drumul pisicii în casă. E udă și flămândă. Verific dacă mai are lapte în castron și o las în bucătărie. Iau pufoaica pe spate și pornesc spre crâșma lu’ Țucă. Zăpada îmi ajunge până la genunchi. O iau prin cărarea proaspătă, dar alunec în timp ce mă căznesc să-mi aprind o țigară.
Cad pe spate și rămân fără aer vreo câteva secunde. Un câine ciobănesc se apropie, să mă miroasă. Nu reacționez. Se îndepărtează, călcând cu grijă prin zăpadă.
Privesc cerul gri, spălăcit și schițez un zâmbet. Ce mișto ar fi! Să-mi trag un pumn în coaie, când oi suna-o pe Tănăseasca…! Mă ridic, mă scutur și pornesc spre cârciumă. Steluța mă strigă din fața cârciumii:
— Ce onoare, domnu’ Horică! Jeanu e înăuntru, dacă pe el îl căutați.
— Mersi, Stela! Du-te și fă-mi o cafea! Las’ că termin eu aici. Și o sută de Alexandrion!
Curăț mormanele de zăpadă cu plăcere, fără grabă. Munca fizică mă relaxează.
Înăuntru, godinul dogorăște căldură. Îl salut pe Jean și m-așez lângă el la măsuța rotundă de plastic verde, unde mă așteaptă nessul și coniacul.
— Ce faci, vere? De două ceasuri încerc să te detectez! N-ai telefonu’ la tine?
— No, servus! Mi-o căzut în zăpadă, când am venit încoace. Nu știu ce dreacu să-i mai fac, că nu se mai deschide.
Sorb din cafeaua amară și fierbinte și mă uit în jur. Stela se uită la mine. Ridic mâna și îi dau un like, pentru cafea.
— Știe Stela!
— Știe, domn’ Horică, cum să nu știe!
Stela e toată un zambet. E trecută de patruzeci de ani, dar pare mai tânără. Părul roșu e prins într-un coc, la ceafă. E îmbrăcată într-un trening negru, cu dungi albe si poartă botine vișinii, cu toc.
Jean își scoate pachetul de LM roșu și se ridică în picioare.
— Ai brichetă?
— Cere-i lu’ Stela!
Ne ducem în fața cârciumii și ne așezăm sub copertina verde, acoperită cu reclame la berea Bucegi.
— No, care-i treaba? Nu te-am mai văzut de două săptămâni.
— Bă, Jeane, s-o stricat centrala. Ziceam să vii, să te uiți o țâră la ea.
— Poate trebe resetată.
— Termostatu-i mort.
— Ai verificat bateriile?
— Da. Le-am schimbat, dar nu mișcă.
— No, las’ că mergem mai târziu. N-am chef să mă grăbesc acum.
Ne întoarcem la căldură și Jean mai cere un rom și un ness.
— Da’ tu nu trebuia să fii la școală azi?
— Ba da, frățică. Aveam și inspecție. Ne-o venit notă de control. Cataloage, situații încheiate pe semestrul I, distanțare, măști. De săptămâna viitoare, trebe să începem și cu programele remediale.
— Și cum…?
— Păi, tu n-ai văzut ce-i afară? Am reușit să scot mașina din curte și s-ajung până la șosea. Acolo era coloană. Nu se mișcau deloc. Am sunat-o pe Nuți, pe secretară, să văd ce se întâmplă. S-o răsturnat un tir și zace de-a curmezișul drumului. E coloană de vreo cinșpe kilometri. N-o mai reușit să ajungă nici Tănaseasca, inspectoarea de zonă.
— Ăsta-i un semn.
— Așa-i? Nu ți-am zis; când veneam încoace, am alunecat și am căzut pe spate, în mijlocul drumului. Știi ce mi-o trecut prin cap, cum zăceam acolo grămadă?
— Să-ți dai demisia.
— Să-mi rup un picior!
— Cum să-ți rupi un picior, bă? Intenționat?
— Jeane, tu nu știi situația? Mi-am dat demisia de vreo trei ori, anu’ asta. Și nu mi-o acceptă ăștia. Anu’ trecut mai era Melinda amatoare, dar acum de când e în concediu de maternitate, pe cine să pună în locu’ meu?
— Cum, pana mea, să nu-ți accepte demisia? Nu te mai duci la muncă și cu asta ai încheiat!
— Ba, cât am fost în online tot o mai mers, că nu intrau decât vreo zece, da’ acum e teroare. Avem douăjpatru de copii într-a V-a. Clasa are trei pe patru. Păi, unde să bag distanțare, mânca-ți-aș?
— Și vin toți?
— Vin, că primesc mâncare. Și se mai scapă de ei părinții.
Jean își șterge barba cu dosul palmei și încearcă să-și deschidă telefonul. Îl trântește pe masă și soarbe din cafea. Mă uit la el cu invidie. Deși e mai bătrân ca mine cu vreo patru ani, e în formă bună. Atletic, câteva fire albe în barba tunsă, îmbrăcat într-un hanorac roșu și blugi, pare a fi lipsit de orice grijă.
— Eu trebuia să trimit două rapoarte azi. Pentru Bilka și unu, ce ți-am zis, pentru ăia din Polonia, Polimex. N-am internet. Am stat de la șapte și-am păzit laptopul. O căzut netu’ de la zăpadă asta.
— Nevastă-ta când vine?
— Numai săptămâna viitoare. Vreau să-i fac o surpriză. Băi, nu te supăra că ți-o zic așa abrupt, dar nu e bine să fii singur! Mai ales în vremuri de-astea.
— Ce să-i fac, Jeane, că m-am însurat cu școala! Știi câte certuri am avut cu Corina, de când m-o pus ăștia director!
— Io mai bine renunțam la serviciu, decât la femeie!
— No, dă-i în pizda mamii lor pe toți, că mă fac mangă azi! Și de n-oi reuși să-mi rup ceva până mâine, m-ajuți tu!
— Du-te, bă, și fă-ți o labă, că ești palid!
— Taci din gură că tu n-ai nicio greață!
— Nu mă vait, frățică! Pandemia mi-o adus numai beneficii.
— Hai, noroc! De când te-ai mutat aici? Din aprilie?
— De nouă luni. Boierie! Muncesc de pe terasă, cu berea lângă mine. Ouă proaspete, brânză, lapte, legume.
— Stela! Un rând!
— Vine!
— Da, bă, e bine! Sănătate să fie!
— Sănătate!
— Nouă ne-o promis măști primăria. N-am văzut încă niciuna. Zice că n-are fonduri.
— Așa-i la noi!
— Frecție la picioru’ de lemn! Io și cu doamna Florentina purtăm masca, într-o școală întreagă. Restul se fac că plouă. Aia de engleză o poartă sub bărbie. O ridică numai când mă vede pe mine. Profa de română zice că are probleme de sănătate și nu suportă masca. Puradeii n-au bani de mască.
— Noroc!
— Sănătate!
Stela dă casetofonul la maximum. De obicei, mă enervează cum se văicărește Sandu Ciorbă, dar azi mă relaxează. Îi mai dau un like Stelei și îi strig să mai aducă un rând.
Crișan se ridică de la masa vecină și începe să danseze. Jean pocnește din degete și cântă, cu ochii mijiți:
— „Că lumea e reaaaa/ Și tare ar vreaaa/ Ca să cad jos ca frunzaaa!”
Mi-aprind o țigară și mă uit la Stela. Se preface că nu mă vede. Îi întind bricheta lu’ Jean, să-și aprindă și el una și mă ridic să-i țin companie lui Crișan.
— Ce bei, Crisane? strig.
— Ciucaș, domnu’ director!
— Stela! O bere pentru Crișan! „Dușmanii cad la pământ/ Ca și frunzele în vânt/ Haaaai, ta la la la la!”
— „Că lumea e reaaaaaa!”
— „Ta la la da da da….!”
M-așez la masă și caut un șervețel, că-mi pică din nas.
— Băi, ce-am transpirat! Uite-așa te-mbolnăvesti. Bine că-i Steluța fată de treaba, că nu-mi venea să tot ies la fumat.
— Da, bă! Și Țucă!
— Și Țucă!
— No, m-ajuți cu treaba aia?
— Azi?
— Da…
— Tu crezi că io mai văd să-ți repar centrala azi?
— Nu, bă, ziceam de picior!
— Ce picior?
— Ăla din mijloc, ce picior!
— De ăla se ocupă Steluța. Că ea știe!
— Stela!
— Taci, boule!
— Cât e ceasul?
— Cinci, domnu’ Horica! Ie devreme!
— Am crezut c-o întrebi de picior.
— De picior? Cu ăla mă rezolvi tu, Jeane! Da’ mai e vreme! Stela, încă un rând pentru toată lumea!
— Vine, domn’ director!
Crișan își primește berea de la Steluța. Îi sărută mâna și ridică sticla:
— Hai, noroc! Să trăiască domn’ Horia!
— „Că femeia-i dată dracu/ Lume, vai!/ Lume, vai!”
— Mă duc să mă piș, Jeane! Stai, jos, bă!
Jean se așază la loc pe scaun și-și întinde picioarele, pârâindu-și oasele.
Un mesaj pe telefon mă trezește din somn. Întind mâna după paharul de apă. Nu e pe noptieră. Nu este nici noptiera. Și mi-e o sete de-aș putea bea o găleată.
Sunt într-un salon de spital. În patul vecin, doarme un bărbat, întors cu spatele la mine. Încerc să mă întorc pe-o parte, dar piciorul drept nu se urnește, Rămân pe spate, chinuindu-mă să-mi așez perna mai bine. Deschid telefonul. Mesaj pe whatsapp de la Jean. Rămâi dator, frățică!
