Povestire scrisă de Ema Cojocaru, aleasă de Simona Sora la Creative Writing Sundays, pe 14 februarie 2021, la tema „amor nebun”.
În fiecare dimineață, pitulați în penumbră, o privim cum se îmbăiază în lacul de la marginea pădurii. Cu mișcări lente, cântând încetișor pentru sine, își dezvelește mai întâi brațul stâng, apoi sânul micuț, brațul drept și sânul pereche. Cămașa lungă și străvezie îi alunecă de pe trup ca o mângâiere, adunându-se în jurul tălpilor goale asemenea spumei primordiale din care s-a născut o zeiță.
Își moaie gleznele în transparența verzuie a lacului, apoi pășește spre adânc, până când apa îi ajunge la bărbie. Șuvițele rubinii se înfășoară printre nuferi, covor unduitor pe care la răstimpuri se așază libelule.
În fiecare zi, puțin câte puțin, avansăm spre lac din interiorul pădurii. Nu ne putem lăsa văzuți deocamdată.
Capul îi dispare sub oglinda apei, apoi trupul îi revine la suprafață, piele sidefie presărată cu cristale. Frumusețea ei ne lasă înmărmuriți. De pe celălalt mal, la adăpostul frunzișului des, privim vrăjiți continentul carnal legănat de ape.
Mădularele noastre tinere se înfioară și freamătă, dar nu sunt pregătite pentru a-i întâlni trupul. Suntem prea fragezi încă și înfățișarea noastră nedesăvârșită ar putea să o sperie. Pe măsură ce zilele trec și ne apropiem de maturizarea deplină, suntem cuprinși de tânjire. Nopțile, vegetăm captivi într-un vis comun traversat de imaginea corpului ei imaculat. Aroma pielii ei trebuie să fie minunată, coapsele ei, fine și ferme, buzele-i pline și moi atingând carnea noastră tremurătoare, limba ei, mai elastică decât melcii cu care ne-am hrănit în tot acest timp.
În cea din urmă dimineață, părăsim penumbra copacilor și ne apropiem de lac printre pâlcuri de coada-calului. Ne întindem pe iarbă, unde epiderma noastră delicată se pârguiește lent, învăluită de căldură. Zumzăim monoton în așteptarea adoratei.
Iat-o că apare printre arbuștii de pe costișă, pășind desculță pe cărăruia ce coboară la iaz. Un nimb de aramă îi încadrează chipul, soarele trasează conturul trupului ei prin țesătura translucidă a cămășii. Murmurul nostru se intensifică, însă nu este suficient de clar pentru a-i atrage atenția. Glasurile ne sunt înghițite de forfota iazului și a pădurii.
Cămașa alunecă până la glezne, dezvelind trupul înfiorat de briza care trece peste ape. Fremătăm de dorință și nerăbdare. Pistilele noastre trandafirii se umflă și se întăresc. O sevă gălbuie urcă la suprafață, răspândind un miros de mosc și ierburi amare. Așteptăm. O pală de vânt poartă parfumul nostru spre celălalt mal, unde adorata s-a cufundat în ape până la brâu.
Nările ei palpită, inspirând adânc chemarea noastră olfactivă. O voluptate nouă i se răspândește pe chip, în timp ce caută din priviri sursa acelui iz care o tulbură. Despică apele pe urma lui invizibilă și ne zărește corpurile tolănite printre iriși, oferindu-i drept ofrandă coloane viguroase și lucitoare. Tresare. Nu a mai văzut până acum ființe asemenea nouă.
Iese pe mal cu trupul scânteind de lumină. Îngenunchează și își apropie buzele de pistilele noastre pulsânde, care secretă perle untoase cu o mireasmă îmbătătoare. Ochii i se acoperă treptat cu o peliculă cețoasă, iar dintre coapse izbucnește propriul ei parfum amețitor. Petale de nuferi și papură, mătasea broaștei și icre strivite între degete.
Vibrăm la unison când pistilul pătrunde în vintrele moi și fierbinți. Pe coapsa stângă i se prelinge un firișor de sânge. Mușchii i se contractă din ce în ce mai rapid, printre buzele întredeschise iese un geamăt. Eliberăm seva cu zvâcnete prelungite, sporindu-i plăcerea. Apoi trupul adoratei este cuprins încetul cu încetul de slăbiciune, pe măsură ce lichidul vâscos i se răspândește în sânge. Alunecă vlăguită peste corpurile noastre, abandonându-se atingerilor lacome care o împresoară. Îi gustăm sânii, obrajii, palmele, îi sorbim fluidele cu nesaț.
La asfințit, ultimele raze piezișe aprind șuvițele rubinii răsfirate prin iarbă. Dincolo pe costișă răsună strigăte. Un șarpe de apă a pătruns prin orbita dreaptă, încolăcindu-se înăuntrul tigvei. Ne retragem spre adâncul pădurii, lăsând în urmă oasele albe și curate.
