Povestire scrisă de Romulus Boldea, aleasă de Adrian Georgescu la Creative Writing Sundays, pe 31 ianuarie 2021, la tema „o internare într-un spital Covid-19, în stilul lui Marquez”.
În ziua în care cei trei fii ai lui Constantin i-au cumpărat un sicriu din lemn de trandafir, acesta le-a zis cu-o voce ce semăna cu zgomotul frunzelor uscate luate de vânt:
— Pe mine să mă îngropați în pielea goală.
Cei trei fii au dezmembrat lucrătura fină a sicriului cu securea pătată de sângele curcanilor cu gușile ca mărgelele de sticlă. Au împărțit scândurile în mod egal și fiecare dintre cei trei fii și-a confecționat ceea ce a considerat că are nevoie mai mult.
Astfel că Tobias, mezinul familiei, și-a construit o mică colivie pentru papagalul furat de la un țigan orb ce se ocupa cu ghicirea viitorului în bilete alese de ciocul păsării.
Codin, cel mijlociu, și-a construit un sertăraș pentru cutiile de prezervative pe care le ascundea de Mihaela, proaspăta lui soție.
Iar Miron, fratele cel mare, și-a construit un crucifix cu modele florale, un crucifix pe care avea de gând să-l ascundă sub pernă pentru că de șase luni de zile visa o femeie cu părul plin de așchii și îmbrăcată doar într-o cămașă de noaptea ce-i dezvelea sânii albi ciuruiți de-o constelație de alunițe. Femeia venea în fiecare seară în visul lui și-l săruta încet pe gât până când membrul lui Miron devenea o bucată de carne pulsând de dorință. Numai că atunci când Miron mai avea puțin până să se elibereze de povara fierbințelii dintre picioare, acesta simțea colții femeii cum i se înfigeau în gât și se trezea atunci cu inima zbătându-i-se în corp ca o vrabie prinsă-n niște mâini mari și aspre.
Constantin nu voia să fie băgat într-un sicriu de lemn și îmbrăcat în costumul ponosit pe care-l purtase și-n ziua nunții și nu voia să fie nici încălțat cel mai probabil cu niște pantofi care îl vor strânge.
Așa că singura condiție pe care le-a pus-o celor trei fii ca să beneficieze de un loc în testament a fost o înmormântare în pielea goală.
Singura concesie a fost șorțul de cânepă pe care l-a îngăduit pe părțile rușinoase ale trupului în momentul așezării lui în groapă. A îngăduit asta nu din pudoare, ci din respect pentru soțiile fiilor lui, care n-aveau de ce să fie supuse la chinul de-a vedea un mădular zbârcit care cunoscuse toată viața doar o singură femeie.
Rahela, soția lui Constantin, se prăpădise cu un an în urmă, dar pe anul acela, în care ea a intrat în lumea celor drepți, Constantin l-a resimțit ca fiind de fapt o sută de ani. Au fost cele mai crunte zile pentru el.
Au fost zilele în care lumea și-a pus lacătul și cei mai sensibili au fost măturați de epidemia virusului cu un nume atât de lipsit de muzicalitate și-atât de specific unor vremuri când oamenii au ajuns să facă dragoste gândindu-se doar la ale lor, fără să simtă cum se cuvine persoana în interiorul căreia se dizolvă. COVID-19, numele ăsta, pentru Constantin avea ceva din răceala fișelor birocratice. Un nume atât de urât pentru o boală și mai urâtă. Parcă cuvântul „Ciumă” desemna o entitate mult mai respectabilă decât o boală al cărei nume avea în componența lui și două cifre.
Moartea Rahelei a fost ca amputarea unui membru. Constantin știa că nu mai există în carne și oase, dar cu toate astea putea să-i audă pașii în diminețile când singurul zgomot care-i căptușea dimineața era ibricul unde fierbea apa pentru cafea. Putea s-o vadă dezbrăcată în baie, în timp ce-și ungea corpul cu creme și loțiuni care să-i mențină pielea fină pentru ca degetele lui îmbătrânite și pline de cute și bătături să simtă catifeaua epidermei ei și astfel printr-un joc, cel mai adesea nefavorabil, al sorții să-i ridice moralul și membrul, iar apoi ea să se apropie cu limba de pieptul lui acoperit cu mușchi făcuți în tinerețe și conservați bine de spartul pietrelor și tăiatul lemnelor.
Și-n rarele ocazii când membrul lui prindea viață, iar ea se întorcea cu spatele la el, își dădea chiloții jos pe jumătate și se așeza în el de parcă s-ar fi unit două piese de puzzle rătăcite în seturi diferite.
Nu mai erau tineri, dragostea lor nu mai ardea ca un foc de paie. Ce se întâmpla între ei la bătrânețe semăna cu un foc mocnit ce ardea greu dar lumina mai mult. Mișcările de la bătrânețe erau mult mai asemănătoare unor legănări pe marea calmă și liniștită, față de mișcările din tinerețe care uneori aduceau cu învolburările unui potop venit întotdeauna prea devreme.
Lui Constantin nu i-a plăcut niciodată căldura, în schimb, Rahela era înnebunită după razele soarelui, stătea ore întregi în tinerețe dezbrăcată și lăsa razele nemiloase ale astrului să-i rănească tandru pielea. Încă de când erau foarte tineri, Rahela i-a spus că ar vrea să fie încinerată, dar nu aruncată în mare.
Ar fi vrut să aibă până la momentul cu pricina o grădină de zarzavaturi, iar cenușa s-o arunce peste ele. Dacă se întâmpla ca ea să se prăpădească înaintea lui (cum s-a și întâmplat de fapt), el trebuia să-i arunce cenușa nu în mare, ci peste grădina cu pricina, iar apoi să mănânce zarzavaturile ce aveau să crească și să-și prelungească astfel viața pentru ca ea să trăiască în gândurile și sub pielea lui, să fie metabolizată de corpul lui Constantin și să ajungă să-l hrănească și să-l țină în viață tocmai ca să se gândească mai mult la ea și astfel ea să trăiască, diferit ce-i drept, mult după moarte.
Numai că, după ce Rahela a murit, Constantin n-a simțit decât durere.
Contempla în fiecare dimineață raftul cu medicamente și, înainte să ia prima sorbitură de cafea, deșerta conținutul tubului în palmă, număra pastilele, le mirosea. Inhala mirosul morții și apoi, simțind cum palma începe să-i transpire, le punea înapoi în tub și-și turna prima ceașcă de cafea.
O nouă zi fără ea putea să înceapă.
Cei trei băieți îl vizitau, îl țineau de vorbă, dar toți știau că bătrânul se uită la viața lui ca la un film care de la un punct încolo nu-l mai interesează, dar nu vrea să părăsească sala de cinematograf ca să nu-i deranjeze pe ceilalți spectatori, așa că își fixa privirea pe ecranul propriei vieți lăsând imaginile să curgă cum curge apa dintr-o țeavă spartă ce nu poate fi reparată.
Nu era impresionat nici de nepoți, nici de reușitele celor trei fii, care într-o conspirație a înțelegerii depline au hotărât că n-aveau de ce să fie supărați pe bătrân, viața lui fusese ceea ce fusese, o viața de om ca multe vieți de om trăite și retrăite de miliarde de oameni pe planeta asta.
Așa că nu le-a fost greu să accepte ultimul hatâr al bătrânului, să fie îngropat dezbrăcat, în cimitirul din spatele casei, în locul special cumpărat de el, încă din timpul vieții, ca să nu-și supună fiii la o cheltuială în plus.
Constantin nu fusese nici pe departe mână largă, din contră avusese o grijă deosebită față de bani, așa că, în momentul în care a trebuit să-și achite locul de veci, a cotrobăit puțin printre sertarele lui și a scos suma pe care o avea deja pregătită. Groapa era săpată în fața unui măr ce făcea pe partea stângă a coroanei mere dulci, iar pe partea dreaptă mere acre.
Nimeni nu-și dăduse osteneala să explice de ce, când era vorba de natură lucrurile puteau fi foarte ciudate. Dar umbra pe care coroana mărului o lăsa pe viitorul loc de odihnă îl atrăsese mult. Au fost în schimb discuții cu preotul și proprietarii cimitirului, care doar cu bani au fost convinși să nu-i pună cruce de niciun fel, Constantin argumentând că n-are nimic de demonstrat și că felul de a fi al omului și caracterul lui se pot vedea și din crucea pe care și-o alege. Cu cât e mai strălucitoare, cu cât marmură era mai prețioasă și mai somptuoasă, cu atât omul respectiv a trăit o viață seacă, fără substanță, guvernată de frici, și neautentică. Constantin era împăcat cu ceea ce a fost viața lui așa că nu voia să fie tras laolaltă cu ceilalți, și nu voia să facă asta nu dintr-un sentiment adolescentin al rebeliunii, ci credea sincer că așa o să-i fie mai bine.
În ziua înmormântării, au fost prezenți cei trei fii ai lui cu nevestele și copiii lor. Nimeni nu era trist, din contră, s-au făcut glume, s-a râs, lumea s-a simțit bine. Trupul aproape gol și neînsuflețit al lui Constantin a fost lăsat ușor în groapă. Toți din familie au aruncat pumnul de țărână peste pielea lui lividă, aproape translucidă, ce-i dezvelea coastele, iar preotul primise suficient de mulți bani încât să tacă și să se uite doar. Au acoperit groapa, iar seara s-a pus o ploaie ce a durat câteva zile-n șir.
Când mărul care-i făcea umbră lui Constantin a început să dea primele fructe, acestea au fost toate dulci.
