Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Adrian Georgescu la Creative Writing Sundays, pe 31 ianuarie 2021.
Alois m-a întrebat azi din nou cum mă cheamă. Uită mereu că mă cheamă Auguste și mă întreabă iarăși și iarăși. Se pierde uneori, dar nu-și dă seama. Cred că Alois e îndrăgostit de mine. Uită și că sunt măritată. Mă întreabă mereu cum îl cheamă pe bărbată-meu. Asta e altă întrebare pe care o tot repetă, de parcă ar vrea să verifice dacă și azi mai sunt la fel de măritată cum eram ieri. Îi răspund că Auguste. Se uită atunci la mine lung și scrie ceva în carnețelul cu care se plimbă la el. Ar fi bine să se uite ce a scris în carnețel, așa nu ar mai fi nevoie să mă întrebe de fiecare dată.
De parcă Alois nu ar fi fost niciodată la noi acasă. El crede că pe bărbată-meu îl cheamă Karl. Săracul Alois. Uită când ne-am căsătorit. Am avut o nuntă așa de frumoasă: era primăvară, la fel ca acum, numai că atunci era cald și cu mult soare. Dacă mă gândesc bine, poate nici nu era primăvară, deși era mult soare. Acum e frig și plouă, nici nu știu când trece timpul ăsta. Credeam că suntem în aprilie. Ar trebui să mai verific o dată în calendar, înainte să plec de aici. Nu pot să greșesc ziua când plec, pentru că noi ne-am dat clar întâlnire pe 8 aprilie și nu trebuie să plec nici mai devreme, nici mai târziu, dacă vreau să ne întâlnim și să nu treacă încă un an până să ne putem vedea. Mie nu-mi place când plouă, dar așa e cel mai bine, pentru că nu e multă lume afară când e vremea urâtă. Fetele de aici mă împiedică să mă plimb prin parc când plouă. Spun că vin înapoi plină de mocirlă și că murdăresc patul. Ele habar n-au că tocmai atunci când se face pământul moale e timpul să te plimbi prin parc. Altfel, cum să mergi dacă totul e tare, dacă nu te afunzi în noroi, ca să fii sigur că nu aluneci pe zăpadă. Uite, și acum rochia mea e plină de pământ pe poale. Și mi-a intrat noroi și sub unghii.
Deseară o să plec. E 8 aprilie și azi mă mărit din nou. Îl cheamă Auguste, ca pe mine. De când a plecat Alois la Munchen și m-a lăsat cu fetele aici ca să le păzesc să nu facă prostii mă plictisesc de moarte. Nimic nu e la fel la Castelul Nebunilor fără Alois. Lui nu-i place să-i spunem Castelul Nebunilor, dar eu cred că așa ar trebui să se cheme locul ăsta. Fetele, care se plimbă toată ziua în halate albe pe holuri, sunt toate nebune. Mă trezesc uneori noaptea, pentru că eu dorm puțin și mai mult iepurește, sunt sensibilă la orice zgomot, și le aud cum țipă. Pe vremuri, când mai vorbeam cu ele, le întrebam ce pățiseră și îmi spuneau că nimic, că mi se pare mie, nici măcar nu-și aduceau aminte ce făcuseră noaptea dinainte. Dar eu știu. Îl strigă pe Alois, pe doctorul Alois Alzheimer, deși el e plecat, așa mi-a spus mie, că pleacă la Munchen. Uneori mi-e milă de ele. Sunt așa de neajutorate, iar până dimineața uită tot.
Nici nu mai știu de când n-a mai venit Alois la mine noaptea. Cred că de când era fetița mică. Am avut o fetiță. Îi plăcea să iasă în grădină când ploua și să scurme după râme. Mi le aducea și le punea pe prag. Nu am mai văzut-o de mult. Am uitat cum o chema. Poate o chema tot Auguste. Ca pe mine. Ca pe taică-său. Pe toți ne cheamă Auguste fiindcă suntem din aceeași familie. Dar pe vremea aia Auguste își spunea Karl, fiindcă se ascundea de poliție și își schimbase numele. Eu cred că ascunsese ceva în grădină. Se înfuria mereu când mica Auguste scormonea prin noroi după râme. Eu cred că lui îi era frică să nu găsească aia mică ce ascunsese el în spatele casei. Mie mi-a spus să nu ies din casă. Mă lega de un scaun când pleca și mă lăsa singură. Asta a fost înainte să mă mut aici la Castelul Nebunilor. Aici le-am găsit pe fetele astea care umblă pe holuri în halate albe și țipă în fiecare noapte. Oare fata noastră mai trăiește? Când o să plec deseară de aici, o să-l rog pe Auguste să mergem să o căutăm.
Cineva tocmai a aprins lumina. Fetele în halate albe intră în cameră. Sunt două. Aleargă spre mine, mă ridică și mă pun în pat. Țin ochii închiși. Nu trebuie să clipesc. Le aud cum țipă. Se agită în jurul meu. Trebuie să stau nemișcată. Dacă își dau seama că sunt trează mă înțeapă iarăși. Vor să mă adoarmă în fiecare noapte. Ele nu știu că noaptea eu trebuie să stau trează. Dacă vine Alois o să intre pe geam noaptea. Nu poate să vină ziua fiindcă l-ar vedea și l-ar prinde. De frică să nu-l prindă s-a ascuns la Munchen și m-a lăsat singură aici.
Fetele lasă lumina aprinsă și ies în fugă din cameră. Le aud cum țipă pe hol. Eu stau în pat, întinsă, nemișcată, așa cum m-au pus ele. Mi-e frică să mă mut pe o parte, ca să nu își dea seama când se întorc că de fapt sunt trează, că pot să mă mișc, că aș putea să fug afară, unde plouă și unde mă așteaptă Auguste ca să mă mărit cu el. Mișc doar mâna dreaptă sub plapumă. Acolo dau de el. Alois s-a ascuns sub plapumă. E pufos, a reușit să vină până aici prin ploaie fără să-și ude blana. Toarce ușor și se întinde când îl mângâi. E deștept Alois. Așa nu îl poate recunoaște nimeni. Și a venit la timp ca să nu mă lase să mă mărit cu Auguste.
Numai să nu înceapă din nou să mă întrebe numere. Când îi răspund la întrebările alea ale lui cu numere nu înțelege nimic. Ieri Alois m-a întrebat câți ani am. I-am răspuns „Auguste”. El m-a corectat și mi-a spus „55”. Nu știu ce înseamnă 55. E oare numele fetiței noastre? El nu pricepe că iarna asta, în viața asta, eu sunt Auguste. Poate că în viața care începe azi, pe 8 aprilie, o să mă cheme 1906. Dar pe el o să-l cheme mereu Alois. Îl strig încet pe nume, să nu mă audă fetele de pe hol, iar el se lipește de coapsa mea cu blana lui moale și toarce în continuare. Săracul Alois, e cam pierdut, ca să zic așa.
