Povestire scrisă de Crina Voinaghi, aleasă de Simona Popescu la Creative Writing Sundays, pe 20 decembrie 2020, la tema „un început de roman, autoficțiune”.
E devreme încă. Unii nu ar spune asta la ora 11 dimineața dar pentru mine o zi de weekend nu începe mai repede de 10. Sunt doi ani de când m-am mutat în orășelul izolat din Nord cu multe biserici și puțini copaci. După părerea mea, am un serviciu bun, banii nu îmi lipsesc, dar nici nu ar strica să am mai mulți, sunt tânără – aproximativ, îmi plăcea mai mult viața la 22 de ani, dar nici acum la 28 nu sună rău. Mi-am făcut prieteni aici, mi-e bine. Am planuri mărețe, dar deocamdată iau zilele pe rând, fiecare cu grijile și bucuriile ei.
Mă gândesc că ar trebui să mă apuc de curățat și aranjat casa dacă vreau să fie totul gata până vine gașca la ora 6. Sunt prost dispusă pentru că nu-mi place să mă ocup de treburi casnice, cred cu tărie că în altă viață am fost o contesă fandosită cu perucă pudrată, fond de ten de un deget și o aluniță neagră desenată cu dermatograf în partea stângă.
Mă desprind într-un final de priveliștea din curtea blocului și de mirosul de fum care vine de afară. Oamenii se încălzesc aici cu lemne și cu asta m-am obișnuit cel mai greu, eu venind dintr-un oraș mare. Închid geamul și remarc perdeaua agățată, cu toate că pisica există doar în gândurile mele dar e destul cât să încep să strănut. Aud telefonul între două strănuturi, răvășesc toate lucrările de control pe care ar fi trebuit deja să le corectez și care zac în dezordine pe masa din bucătărie. Îl găsesc după vreo patru jingle bells-uri; mi-am schimbat sunetul de apel în așteptarea Crăciunului, cam așa cum unii împodobesc bradul, cu trei săptămâni mai devreme. Fir-ar, mă gândesc, când văd Mama pe ecran. De fiecare dată când mă sună am o mini criză de anxietate, mă aștept la ce e mai rău. Poate pentru că locuiește în celălalt capăt al țării și mi-ar lua o eternitate să ajung la ea.
— Salut, ce faci? mă întreabă lungind cuvintele și pricep brusc că nu s-a întâmplat nimic.
Nu știu cum face, dar aproape toate momentele în care nimerește sunt proaste. Odată m-a sunat când eram pe punctul de a mă săruta cu un tip după vreo trei întâlniri interminabile. Nu s-a mai întâmplat, pentru că discuțiile cu ea sunt puțin desprinse din teatrul absurdului și nu se încheie când vreau eu, ceva de genul ăsta:
— Bine, mamă, mă pregătesc să fac curat, îi spun, program de sâmbătă. Totul e ok la tine?
— Foarte bine, draga mea, și eu mi-am spălat vasele. Am făcut vreo două sarmale de post, i-am dus și lui mătușă-ta, i-au plăcut tare mult, a zis că așa bune sarmale ca mine nimeni nu mai face.
— Da’ unde mai mănâncă ea sarmale?
— Apoi unde să mănânce săraca, nu prea mai iese din casă, doar știi, de când are probleme cu picioarele…
— Aha… Bine atunci… hai că… dacă totul e în regulă la tine…
— Tare frig a fost azi. Să ai grijă cum te îmbraci.
— Sunt acasă, mamă, nu ies, aștept musafiri deseară.
— Mare cheltuială ai cu musafirii, mai bine ai sta tu liniștită, atâția prieteni, la ce-ți folosesc? Ești și printre străini, tot îți spun să vii acasă dar tu nu mă asculți niciodată.
— Cum la ce-mi folosesc? Sunt prietenii mei… mă prefac eu că nu aud a doua parte, care se repetă aproape identic la fiecare conversație.
— Și Emilia a avut mulți prieteni, îmi tot povestea ce prăjituri le face, chestii complicate, și lua de la Lidl numai din Colecția de lux și ce folos? Că a murit și prietenii ce au făcut?
— I-au dus coroane? am întrebat mecanic. Of, de unde să știu eu? m-am enervat brusc, dându-mi seama că au trecut minute bune și casa tot așa întoarsă e. Tanti Emilia era bătrână.
— Cum să fie bătrână, ptiu. Avea doar 74 de ani, cu 5 mai mulți ca mine. Era tânără încă, ar mai fi putut să trăiască…
Abia am scăpat de ea. E deja aproape ora 12. Încă 6 ore. Dar de fapt ce m-a apucat cu invitațiile astea la cină, am promis nu știu ce crème brûlée făcută după rețeta originală recreată din amintiri de pe vremea când am fost la Paris. Nu mai am niciun chef. Când deschid frigiderul să văd ce aș putea încropi, mă izbește un miros de sarmale stătute și îmi aduc aminte de caserola oferită de vecina de la 3, de care nici nu m-am atins. Îmi mai fac o cafea și mă gândesc cu jind la o țigară. M-am lăsat de fumat iarna trecută, asta e, viciile se mai pierd, nu le poți păstra pe toate. Pe când mă ridic resemnată și mă înarmez cu o cârpă, am impresia că iar sună telefonul. Dar de data asta e cineva la ușă și mă gândesc că trebuie să schimb soneria, sună prea spart, prea de ne-crăciun. E Cecilia. Vreau să-i spun în glumă că încă nu e 6, dar ea izbucnește în plâns:
— Porcu’ dracului, lasă că vede el!
În primele 10 minute m-am chinuit să aflu cine e porc, de ce, cum, când, privind din când în când la dezastrul din jurul meu și cântărind care ar fi șansele să mă ajute dacă i-aș propune în loc să plângă după unul cu 10 ani mai tânăr decât ea. Dar nu o rog. Îi fac ceai, cafea, apoi iar ceai și îi cânt în strună astfel încât la final tipul e clar un porc în ochii amândurora.
Când pleacă e deja ora 2. Mi se face somn, mă întind doar puțin. La ora 4 când mă trezesc, îmi dau seama că poate, dacă mă pun rapid în mișcare, reușesc să strâng casa și să comand pizza. Nu se compară cu crème brûlée, dar și italienii sunt mișto, nu doar francezii. Normal că la numărul de telefon pe care l-am luat de pe facebook îmi spune o voce de bariton că pizza se poate comanda prin telefon dar trebuie să mă duc după ea. Asta nu am mai înțeles-o. Îi spun că merg, nu vreau să caut alte numere de telefon. Când să ies din scară, mă oprește vecina cu sarmalele:
— Cum au fost sărmăluțele, drăguța mea? Pe gustul tău?
— Da, mulțumesc, tanti, foarte bune, vă aduc mâine caserola.
— Lasă, drăguță, mâine sunt la bisericuță, vii și tu luni sau marți. Poate mă ajuți și pe mine puțintel cu un covoraș, tare mă dor șalele.
Mda, trebuia să mă gândesc că nimic nu-i gratis. Pe când ajung înapoi cu cele două pizza gigant care ar trebui să ajungă pentru cinci persoane, îmi sună telefonul. Pun cutiile jos pe asfalt și răspund îngrijorată, mă gândesc că iar e mama. Momentul e prost, de ce să nu fie ea? Aud vocea Elvirei, care îmi spune că nu poate veni pentru că Eugen, soțul ei, a lovit mașina, s-au certat și acum niciunul nu mai are chef de nimic. Cecilia nu s-a împăcat cu porcu’ deci își îneacă supărarea într-o sticlă de vin, acompaniată de o telenovelă, iar Ada a zis că nu vine singură, pentru că nu are rost, ce chef e ăla? Pe când mă uit la pizza de la picioarele mele, un câine negru înfulecă de zor din prima cutie. O salvez pe a doua, urc în apartamentul la fel de împrăștiat ca dimineață, desfac o sticlă de vin roșu și, așezată la masa din bucătărie, cu pizza gigant peste lucrările de control răspândite haotic, mă gândesc că ar fi cazul să am și eu niște probleme. Nu de alta, dar tare aș vrea să mă asculte și pe mine cineva.
