Povestire scrisă de Ramona Micu, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 22 noiembrie 2020, la tema „un vis”.
În curtea plină de iarbă, niṣte picioare uriaṣe tropăie. Nu ştiu dacă-s două, sau patru, sau poate o sută, ştiu doar că, sub ele, pământul se cutremură. Stau nemişcată, ascunsă după magazia veche din fundul curṭii. Iarba mă zgârie pe glezne, până aproape de genunchi. Nu ȋndrăznesc să mă uit dincolo. Undele seismice mi se propagă pe dedesubt, din ce ȋn ce mai tare. Se apropie. De după colṭ, o mȃnă puternică mă trage, haide, să fugim de aici, ȋmi spune tata, ce ciudat, de unde-o fi apărut aṣa, dintr-odată, exact cȃnd aveam nevoie de el. Tata, mereu unde trebuie. De ce-ai murit, îl întreb ţinându-l de mână, în timp ce ne îndepărtăm, pare că nu suficient, totuşi. Niciun răspuns. Tată, hei, tată, îl strig, dar în palmă mi-au mai rămas doar nişte frunze uscate. Deasupra, monstrul cu picioare mari, să tot fie vreo şase, scoate flăcări pe nări.
Mă trezesc cu gura uscată ṣi-un gol ȋn stomac, iar am visat tȃmpenii. Mă ȋntind după telefon, mama mă-sii, nu e nici 6, ṣi mă cuibăresc mai bine sub pătură. Urȃt vis, dar parcă tot aṣ mai dormi. Sau poate că nici n-a fost aşa urât, până la urmă. Mi-e dor de tata şi parcă niciodată nu-l visez destul. Mama se duce aproape în fiecare zi la cimitir, să stea de vorbă cu el, dar eu nu pot, bine, nici nu sunt aşa aproape, ar fi culmea să fac o sută de kilometri dus şi-ncă o sută întors pentru asta, zilnic, dar na, măcar o dată la două-trei luni, când ajung acolo, poate m-ar ajuta să pot să vorbesc cu el, dar nu pot, mă uit la crucea aia albă şi la poza de pe ea, unde tata a ieşit cu nasul strâmb, a greşit ăla când a imprimat-o pe marmură şi seamănă mai mult cu Cyrano de Bergerac decât cu tata, mă uit şi mintea mi se face goală ca o scoică moartă, aruncată pe nisipul fierbinte de valurile mării.
Afară e ȋncă ȋntuneric, iar dincolo de pat pare frig. Nu mai pot dormi ṣi nici nu vreau, de fapt. Iau telefonul, urmăresc o vreme noutăṭile de pe net, ştiri, mailuri, pisici de pe Facebook, de toate. E o nouă zi, ar trebui să profit de ea. Aiurea, mi-e lene. Ṣi mai e ṣi duminică. Laptopul a rămas la birou, înţeleaptă decizie, şi-aşa n-am chef de nimic, copilul e la ta-su. Mă rog, e un fel de a spune, în realitate, o dată la două sâmbete, când îi vine rândul, minunatul meu fost soţ soseşte dis-de-dimineaţă, pufneşte nemulţumit cât timp aşteaptă în hol să i se îmbrace odrasla, dă-mi şi dinozaurul de pluş, mami, adu-mi adidaşii cu crampoane, mi-a promis tati că mă duce la fotbal, apoi îl urcă în maşină şi se duc la maică-sa, care-i aşteaptă cu ciorbă de perişoare, ardei umpluţi şi plăcintă cu mere, îţi face buni orice vrei tu, puiule. Pe la fostul nostru apartament, pe care a ţinut cu orice preţ să-l păstreze, casele sunt investiţii sigure, nu se vând niciodată, dacă rămâi fără bani închiriezi, de-aia e bine să ai mai multe proprietăţi, nu a mai dus copilul de mai bine de-un an, cred şi eu, e mai uşor să-l duci în vizită la bunici, nu tre’ să te ocupi tu de el, îl plasezi frumuşel şi aia e, stai pe scaun şi dai din cap aprobator când maică-ta comentează, ce slăbuţ eşti, puiule, la voi acasă nu prea ai ce mânca, huh.
Hai că iar m-am aprins, noi să fim sănătoşi, bine c-am scăpat de nebuni, n-are rost să mă mai gândesc la asta. Mai bine mă ridic naibii din pat şi mă duc să alerg, am citit eu undeva că miṣcarea e esenṭială pentru buna dispoziṭie, mi-am luat ṣi echipament, colanţi negri, să pară fundul mai mic, bluză strânsă pe corp, ȋncălṭări cu ṣireturi fosforescente, ce să mai, nu mai am nicio scuză.
Ȋn zece minute sunt gata, ce-atȃta moṣmondeală, patul rămȃne nestrȃns, duṣ fac după aia, căṣtile ȋn urechi, we are the champions, my friends, hainele ȋmi vin ca turnate, uite aici aerodinamică ṣi entuziasm. Portarul se uită ciudat la mine, mormăie un salut adormit ṣi-mi deschide uṣa tremurȃnd. Strada e pustie, pȃnă ṣi cȃinii dorm, dar s-a luminat destul de bine. Pȃnă la 7.30 vreau să fiu ȋnapoi, azi fac curat ȋn toată casa, adio ṣomoioage de praf ṣi urme de degete de pe geamuri, fac mȃncare pentru diseară, cȃnd se-ntoarce copilul, mă duc la cumpărături, termin de citit cartea ȋncepută acum două luni jumate ṣi văd eu, poate apuc să ṣi schiṭez ceva pentru prezentarea de mȃine. Sau poate cu asta ar trebui să ȋncep, hm, mai vedem.
La capătul străzii, chiar lȃngă lac, ȋncepe pădurea. Bine, după ce treci de vila notăriṭei ṣi de cei trei stejari uriaṣi care o veghează. Drumul forestier care o traversează e decent ṣi destul de umblat, vara, cel puṭin, sunt o mulṭime de bicicliṣti. Să intru, să nu intru. Dacă nu intru, alergarea mea se scurtează considerabil, o tură de lac ṣi cam aia e, străduṭa ȋnapoi spre casă, portarul plictisit, patul nefăcut. Păi ori alerg ori nu, ia hai, ȋn pădure cu mine. Aer curat, frunze foṣnind sub picioare, ghinde căzute, miros de toamnă tȃrzie. Muzica răsună ȋn căṣti, braṭele mi se miṣcă ritmic pe lȃngă trunchi, ṣireturile fosforescente sclipesc pe cărarea ṣerpuitoare ce duce spre drumul forestier. O căldură plăcută mă ȋnvăluie.
Intru tot mai adȃnc ȋn pădure, copacii ȋṣi ȋmbrăṭiṣează coroanele peste potecă, mulṭime de frunze căzute peste tot. Ȋncă puṭin ṣi ajung la forestier. Oh yes, we’ll keep on trying/
Tread that fine line/ Oh, we’ll keep on trying/ Till the end of tiiiime… Gâfâi. O umbră cenuṣie mă ajunge din urmă. Ȋmi dau brusc seama că nu sunt singură ȋn pădure. Sper să nu fi cȃntat prea tare. Bărbatul mă depăṣeṣte, aerul dislocat de trecerea lui mă ȋnconjoară răcoros, din spate. Are o geacă gri ȋnchis ṣi o bandană roṣie pe cap. Aleargă repede, deja nu se mai vede. Scot căṣtile din urechi, hm, poate ar trebui să fiu mai atentă la ce se ȋntȃmplă ȋn jurul meu. Pauză de respirat. Opresc muzica, strȃng căṣtile, mă uit ȋn jur. S-a făcut liniṣte, doar arareori se mai aude cȃte un foṣnet de frunze uscate. Un pic mai ȋn faṭă ȋncepe drumul forestier. Poate ar fi mai bine să mă ȋntorc. Sau hm. Pe bune acum, era doar un alergător. A trecut deja, dacă voia să-mi facă ceva o făcea din prima, cȃnd nici nu-l simṭisem. Gură uscată, gol ȋn stomac. Exact ca după visul cu monstrul. Doar tata lipseṣte. Bine, ṣi monstrul.
Gata, trebuie să mă liniṣtesc, intru pe drum pe aici, din cărare, ṣi ies pe partea cealaltă, aproape de restaurant, ȋn strada cu castani. Practic, mai am doar cȃteva minute de alergat prin pădure, pe un drum mult mai larg ṣi cu vizibilitate mai mare. Ṣi apoi ajung ȋnapoi ȋn sat, gata. La case, la oameni, la maṣini. Da, aṣa fac. Las căṣtile ȋn buzunar, de data asta vreau să aud. Pădurea e ȋnfricoṣătoare, vă spun. Scȃrṭȃie din toate ȋncheieturile, crengi bătrȃne, frunze uscate, ceva păsări, niṣte urlete ȋndepărtate de cȃini. Alerg repede, pulsul ȋmi creṣte, ȋn glezne ȋmi simt oasele frȃngȃndu-se, tibia ṣi peroneul se luptă ȋntre ele ca nebunele. Măcar s-a luminat, drumul larg a depărtat coroanele foṣnitoare cȃt să pătrundă printre ele niṣte raze stinghere de soare palid de noiembrie. Se văd casele de la lizieră.
