Povestire scrisă de Andrei Soficaru, premiată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „Textul – printre altele, o perspectivă originală asupra unei comunități „exotice” și a turismului de masă, dar și a societății în sine și ce mai reprezintă ea, m-a convins în primul rînd prin umorul său deloc grosier, cu nuanțe, cu subtilități. Copiii dintr-un trib de pe o insulă departe de „civilizație”, însă aflată în vizorul unei echipe de antropologi care îi „cercetează”, o pun de o revoluție marxist-leninistă care eșuază lamentabil. Pe insulă, nimic nu este ceea ce pare a fi, povestea spusă din perspectiva unuia dintre puști e amuzantă și plină de ironie.”
Într-o seară ne-am strâns mai toţi băieţii vârsta mea şi ne-am apucat să vorbim în jurul focului. Cum insula noastră nu era foarte mare, eram cam 20, evident, fii de oameni cu situaţie. Toţi părinții noştri ocupau posturi importante în conducere.
N., băiatul şefului de trib, ne-a spus că a găsit o carte interesantă la ta-su în bibliotecă şi s-a gândit să ne împărtăşească şi nouă ce a citit acolo. Ne-a vorbit despre clasele sociale, apoi cum că există oameni asupriţi (ţăranii şi muncitorii) şi cum că ei împreună cu cei ce „gândesc” tre’ să răstoarne ordinea de fapt printr-o revoluţie. În chestia asta… revoluţie sau cum i-o zice, cică ne lichidăm duşmanul fizic şi luăm noi puterea. Care noi, nu ştiu, că abia a terminat discursul că au şi început discuţiile.
Lasându-i pe ei să discute, mă gândeam chiar cine s-a găsit să viseze la lucruri din astea. N., cel mai avut băiat dintre noi, nici nu ştiu ce nu-i lipsea. Avea coliba lui, o rudă săracă a lor îi făcea de mâncare, a primit cele mai noi scule de pescuit şi chiar o bicicletă! Ştie toată insula că ta-su e bot în bot cu profesorul ăla de antropologie de pe continent. Se închid în coliba de oaspeţi cu alţi înalţi funcţionari – taţii celor aici de faţă, şi se apucă să bea din nişte sticle maronii. Dimineaţa ies împleticindu-se şi râzând cu gura până la urechi. Şi asta nu e tot. Profu’ aduce de pe continent cadouri pentru toată lumea cică, dar multe le ia şefu’ ăl mare… acum, de ce să fiu rău, că ne-a adus şi nouă un computer cu care ne putem lega la internet prin satelit. E aşa cool că mi-am permis să îmi comand o locomotivă cu aburi din Europa, veche de un secol. Să vezi ce-o să zică lumea când are s-o vadă.
Toţi sunt în cârdăşie şi nu poţi să spui nimic, dar asta e: toată lumea e mulţumită. Noi trebuie cică să ne păstrăm ca în epoca de piatră şi în schimb primim ce vrem de la antropologi. Aşa că nu te mai miri să vezi o cucoană folosind mobilul, dar ea având ca haine doar trei frunze plus alte chestii prin urechi şi buze. Şi evident că toţi ştiu că aia din partea de vest a insulei e amanta profesorului încă de când a venit el aici, acu’ 20 de ani. Iar copiii lor, care sunt ceva mai deschişi ca noi, sunt cunoscuţi ca „ăia a lu’ Albu’”. Asta n-ar fi nimic, numai că s-a aflat că profu’ are altă nevastă, dar albă şi alţi copii, tot albi. Vraciul tribului i-a zis că se poate, dar să aibă grijă la bătrâneţe că tre’ să se hotărască unde vrea să moară: aici sau acolo. Asta ca să aibă cineva grijă de el.
Iar profu’ ăsta a fost la o mare festivitate la el acolo și le-a citit ceva la alţi oameni antropologi despre noi şi cică l-au făcut doctor. Dar nu tratează pe nimeni. E aşa un titlu… mm, la ce folos? Şi ca să fie totul în regulă, a venit cu oamenii ăia care formau o comisie, adică un fel de grup de bărbaţi şi femei, toţi albi şi cu aparate foto. Mai ales că zâmbeau tot timpul şi ziceau „ochei, ochei”. Dar pentru că noi aveam pe insulă, fiecare în coliba lui, un televizor, un frigider, o antenă prin satelit şi tot felul de obiecte, am primit ordin să le strângem. Noroc cu netul că am fost anunţaţi la timp prin e-mail: „vin antropologii!”. Ăsta era cuvântul cheie. Toată lumea şi-a strâns troacele şi le-a dus în cealaltă parte a insulei, iar când au întrebat ce e acolo, le-am zis că e zonă sacră şi că nu avem voie să mergem acolo decât într-o anumită perioadă a anului. Şi ei iar au zis „ochei, ochei”.
S-au uitat pe-aici, pe-acolo. Profu’ traducea. Când colo, ei voiau să vadă un dans al ploii pe care îl filmase proaspătul doctor mai demult şi care le-a plăcut foarte mult. Când profu’ l-a întrebat pe şefu’ de trib unde-s dansatorii, el a ridicat din umeri. Apoi şi-a amintit că erau în turneu pe altă insulă pentru că tocmai veniseră nişte turişti de undeva din nord, foarte mulţi, mici, cu ochii oblici şi cu aparate foto. Vorbeau repede şi, la fel ca ăştia, râdeau tot timpul. Până la urmă i-au găsit pe alţii, care au făcut un dans de înmormântare, dar nu a fost corect, că vraciul nu era de faţă. L-au îmbătat bine înainte pentru că el de fiecare dată se dădea mare în faţa vizitatorilor şi ne făcea de râs. Şeful tribului nu prea a fost de acord, spunând că dansul făcut aşa de pomană aduce moartea; la care profu’ a zis că e „ochei”, că oricum cei din comisie nu fac nici o diferenţă. Se pare că unuia i-a fost fatal la întoarcere, deoarece, bând peste măsură a căzut peste bord şi l-au mâncat rechinii. De, soarta!
Şi cam ăsta e profu’ de antropologie şi cam astea sunt relaţiile lui cu băştinaşii. Adică noi. Văzând că băieţii discută şi se tot contrazic, m-am retras strategic spre un tufiş. Acolo eram aşteptat de o tânără asistentă a profesorului care vroia să afle anumite „lucruri” de la un autohton. Nu am avut nimic împotrivă şi m-am dus aşadar să demonstrez capacităţilor noastre ancestrale. Pe când „tratam” problema aşa cum se cuvine, s-au auzit urlete şi chiote, zgomote de beţe pe spinări goale şi un potop de înjurături. Era guvernul care venise să-şi recupereze fiii revoluţionari. Rapid, totul a fost înăbuşit în faşă. Am reuşit să-l văd pe şef urechindu-l zdravăn pe fi-su şi zicându-i: „Ce, mă, ţi-a intrat revoluţia în cap? Ce, nu ţi-e bine? Las’ că te învăţ eu minte!” cu cealaltă mână a aruncat cartea în foc. Titlul nu l-am prins, dar pe autor sigur îl chema LENIN.
Domnişoara asistentă m-a întrebat ce se întâmplă, iar eu i-am răspuns că e un ritual de iniţiere, maturizarea tinerilor…; ea a fost foarte mulţumită de răspuns şi ne-am întors la „explicaţiile” noastre. După ce am terminat, mi-a promis că îmi va trimite o carte cu cele mai frumoase locomotive din lume.
Nu de alta, dar un stat modern are nevoie de infrastructură, iar cum căile ferate sunt doar începutul…
