Povestire scrisă de Mirela Năstăsache, aleasă de Augustin Cupșa la Creative Writing Sundays, la tema „Moștenirea/ o situație legată de moștenire, fie ea genetică sau de bunuri, care să se desfășoare în familie”, pe 12 aprilie 2020.
Aud în cască vocea prezentatoarei şi mi se face semn să îmi ocup locul în platou.
— Bună seara, doamnelor şi domnilor şi bine aţi venit la „Duminica artiştilor”! Ne bucurăm să avem alături de noi două personalităţi de renume mondial: Larisa şi Silvia Gorea. Larisa Gorea a făcut istorie ca prim-balerină a Operei Naţionale timp de 18 ani. Fiica ei, Silvia Gorea, a urmat aceeaşi carieră. Au lucrat cu regizori celebri şi au stârnit aplauzele a mii de spectatori.
O văd venind din partea opusă. La fel de elegantă ca întotdeauna, la fel de maiestuoasă şi de misterioasă. O regină. Îmbătrânită, dar totuşi, regină.
— Vă mulţumim pentru că aţi acceptat invitaţia noastră!
— Bună seara. Eu vă mulţumesc pentru descrierea generoasă pe care ne-aţi făcut-o.
Da, generoasă. Exactă pentru mamă, evazivă pentru fiică. Sunt 14 de ani de când nu am văzut-o. Am venit în ţară acum două zile, dar nu mi-am făcut curaj să o sun. Totuşi, am acceptat să o revăd în emisiune. Scena, ca plasă de siguranţă! Amuzant şi stupid.
— Acum o lună aţi primit Premiul de Excelenţă în dans, săptămâna trecută, aţi fost în centrul expoziţiei de fotografie „Dans-Sentiment-Talent”, iar zilele trecute Universitatea de Arte v-a oferit titlul de Doctor Honoris Causa. Cum v-au făcut să vă simţiţi toate astea?
— Recunoscătoare, desigur. Am împlinit o vârstă şi… oamenii au fost amabili cu mine. Mi-au oferit o lună plină de surprize. A fost copleşitor să văd că, după atâţia ani, oamenii îşi amintesc de rolurile pe care le-am creat.
Sigur s-a întrebat de ce a durat atât. De ce florile nu au fost mai proaspete şi elogiile mai elocvente. Le merita din plin. Şi a fost mereu o răsfăţată. De ce vine acum cu modestia asta de afiş?
— Haideţi să mergem pe drumul transformării tinerei Larisa Gorea, de la absolventa Liceului de Coregrafie, la prim-balerină a Operei Române. Cum a început acest traseu?
— Firesc, aş zice. Cu multă muncă şi poate şi mai mult devotament. Îmi amintesc cum stăteam în faţa oglinzii câte zece ore pe zi. De multe ori, dacă nu eram mulţumită de cum îmi ieşea o piruetă, repetam până la epuizare. Nu mă opream nici pentru masă. Dar satisfacţia reuşitei era uriaşă.
Oare ce te-a oprit să fii la fel şi ca mamă? Să nu renunţi până nu îţi iese amărâta aia de reţetă de clătite pe cere îţi tot cerea fetiţa ta să le faceţi împreună?
— Aşa se face că imediat după terminarea şcolii, la nici 19 ani, debutaţi într-un rol principal.
— La examenul de absolvire, a fost invitat Paul, directorul artistic al Teatrului de Operetă. El a venit alături de regizorul George Zaharescu, care urma să monteze „Contesa Maritza”. Căutau o tânără pentru rolul principal. M-a onorat şi obligat enorm propunerea lor.
— Trebuie să spunem că directorul de atunci al Operetei era domnul Paul Stănescu, care ulterior v-a devenit soţ.
— Da, l-am adorat încă de la început. Era un artist foarte rafinat şi cu un gust desăvârşit. Relaţia noastră s-a transformat repede, din una bazată pe respect profesional, într-una de iubire. O relaţie minunată, de care ne bucurăm şi azi.
Tata, cât te-a iubit! Şi cât a suferit că preferai să îi fii mai degrabă angajată model decât soţie şi mamă! Ce elegant a ştiut să treacă peste flirturile tale şi să te păstreze mereu. Ca pe un trofeu preţios.
— La 23 de ani aţi devenit mamă. Cum aţi perceput acest moment? A fost, aşa cum se zice, o fractură în cariera dumneavoastră de prim-balerină?
— A fost un răgaz în care m-am reorientat. Ca o bârfă de culise pot să vă spun că mariajul nostru crease oarecare tensiuni în trupă. Dacă eram aleasă de un regizor pentru rolul principal, imediat apărea suspiciunea că ar fi din cauză că sunt soţia directorului. Aşa că, după ce am născut, nu m-a întors la Operetă, ci am acceptat propunerea Operei Naţionale de a face parte din ansamblu.
Ce scuză bună pentru a schimba un loc în care se lucra după reţetă cu unul în care se făcea „Artă cu A mare”. Cât de acasă te simţeai pe scena aia uriaşă! O umpleai cu două piruete şi o fluturare de mână.
— Cum a fost această schimbare: de la prim-balerină a Operetei la corp ansamblu în baletul Operei?
— Nu am avut timp să mă gândesc la asta. Am născut în luna mai şi, în septembrie, la începutul stagiunii, începeam primele repetiţii la Operă. A fost dificil să cresc un copil în condiţiile astea, dar niciodată să îmi fac treaba pe scenă. Şi nu a durat prea mult până să primesc din nou roluri importante.
Copilul stătea acasă, cu bunica. Iar tu veneai în vizită, să ne arunci câteva bezele, să te lauzi cu durata aplauzelor şi să ne arăţi florile primite de la admiratori.
— Cum a fost pentru dumneavoastră, doamnă Silvia Gorea, să creşteţi, efectiv, într-un teatru? Cât de mult v-a influenţat această perioadă alegerea carierei?
Cât a fost, oare, alegerea mea, şi cât a mamei? La vârsta aia, ce altceva puteam să îmi doresc mai mult decât să fiu ca ea, alături de ea?
— Am avut o copilărie de vis. Mă jucam printre decoruri de basm şi eram fascinată de toată acea lume. Desigur, mă uitam la mama cu mare admiraţie. Apoi, când am crescut, mama preda deja. Tot ce voiam era să stau printre elevele ei.
— Silvia a fost o elevă minunată, încă înainte de a intra la facultate. Era ca un burete. Învăţa totul cu o uşurinţă uimitoare.
Eu repetam cu toate grupele. Studentele aveau 2 sau 4 ore cu ea, eu minim 8. Nu aş zice că a fost chiar simplu.
— Vă bucuraţi, desigur, că vă urmează în profesie.
— Mă bucuram mai mult pentru talentul ei. Pentru potenţialul uriaş pe care l-am văzut întotdeauna în ea.
Un vis făcut să se năruiască. Atunci nici măcar nu îmi plăcea să dansez. Tot ce voiam era să fiu apreciată de tine. Mi-a luat o vreme să fac diferenţa.
— Marele meu regret este că nu am dansat niciodată împreună pe scenă. Când eu am avut probleme cu glezna şi am decis să mă retrag, ea tocmai absolvise şi se angaja la Operă.
— Apoi, drumul vieţii v-a despărţit.
Drumul vieţii… ce mod pretenţios de a o spune! Nu, maturizarea mea ne-a despărţit. Şi faptul că nu a reuşit să înţeleagă cum poate cineva să se arunce în gol. Cum poate să renunţe la „marea scenă” pentru a deveni soţie şi mamă cu normă întreagă. Şi, accidental, artistă. Cu ceva mai mult de spus decât jocul de poante.
— Silvia a avut întotdeauna o personalitate puternică. Iar acest lucru se vedea foarte bine pe scenă. Cred că înclinaţia sa către dans contemporan vine tocmai de aici, din faptul că voia să iasă din tiparele teatrului clasic, să fie parte dintr-o artă… să zicem, mai vehementă.
Dansul contemporan a fost un fel de afirmare personală. Un loc în care să nu mai fiu „fiica Larisei Gorea”. O răzvrătire frumoasă şi o eliberare.
— Silvia Gorea a fost un nume extrem de apreciată în ţară, dar cariera dumneavoastră a luat sfârşit brusc, odată cu decizia de a pleca din ţară.
— Da, a fost o hotărâre rapidă. Soţul meu, arhitect, a primit un contract valoros în Franţa şi am decis să îl urmez.
— Chiar dacă asta însemna abandonarea unei scene pe care o iubeaţi…
Însemna un nou început. Departe de mama. O şansă de a mă cunoaşte, pentru prima dată, departe de influenţa ei. Şi de a mă împăca, într-o oarecare măsură, cu dansul.
— Dansul are un limbaj universal. Nu vedeam de ce nu mi-aş fi putut continua cariera oriunde în lume. Ceea ce s-a şi întâmplat destul de repede.
— Desigur. După nici doi ani vă regăseam numele pe afişele Operei din Paris, protagonistă a unor spectacole remarcabile prin noutatea formei de expresie pe care o propuneau. Dar în acel moment, cum aţi primit dumneavoastră, ca mamă, această decizie?
Cu trăsnete şi fulgere. Cu ameninţări de alungare din suflet şi dezmoştenire. Cu o tăcere care a durat prea mult şi care a durut prea tare.
— Desigur, am suferit că pleacă departe de mine, dar am avut întotdeauna încredere că Silvia ştie să aleagă ce e mai bine pentru ea.
Cât de senină e când supune asta… Câte certuri, câte lacrimi risipite… E o mare farsoare. Răspunde de parcă îmi e cea mai bună prietenă şi tocmai ne-am băut cafeaua împreună.
— Ca mamă, profesor şi, de ce nu, model, care este cea mai importantă lecţie pe care credeţi că i-aţi predat-o Silviei?
— Prin felul în care mi-am condus cariera, i-am arătat mereu că este extrem de important, chiar vital, să lupţi pentru ceea ce iubeşti, pentru pasiunea ta. Oricare ar fi sacrificiile.
Asta, da, am de la ea. Mă încăpăţânez şi fac orice, până iese cum vreau eu. Oricare ar fi pierderile de pe câmpul de luptă.
— Iar dumneavoastră, care e cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de la mama dumneavoastră?
— Generozitatea. Mama a fost mereu extrem de generoasă. Cu partenerii, cu colegii de scenă, cu studenţii ei.
Şi mai ales cu ea însăşi. Cu scena, cu publicul, cu arta ei minunată. Se hrănea cu aplauze, poate că nici nu ar fi putut să trăiască altfel.
— Iată două lecţii importante: iubirea şi generozitatea. Două sentimente puternice, care au clădit cariere de succes pentru o mamă şi o fiică la fel de talentate şi tenace. Vă mulţumim pentru prezenţa în studio. Doamnelor şi domnilor…
Nu mai aud nimic. Ne ridicăm şi mergem alături pe holul îngust al televiziunii publice. Ne oprim în camera de machiaj. O aştept să intre şi ne aşezăm pe scaune alăturate. Cu aceleaşi gesturi, turnăm crema demachiantă pe discul de bumbac şi ne frecăm faţa temeinic. Apoi scoatem din poşetă soluţia tonică. Aceeaşi marcă, acelaşi produs. Mă umflă râsul. Şi pentru prima dată privirile noastre se întâlnesc indirect, în oglindă.
— Generozitate? zice mama zâmbind ştrengăreşte.
— Iubire?
— Multă iubire, dar şi căpoşenie. Şi necunoaştere. Şi teamă.
— Mi-a trebuit ceva vreme să fac pace cu toatea astea.
— Eu încă mă chinuiesc. E mai greu când ai articulaţiile rigide. Ia spune, ai la tine nişte poze cu nepoatele mele? Mi-ar plăcea să le văd.
— Sigur.
Scot telefonul şi îi arăt ultimele fotografii din galerie: fetele mele gemene, în tutu-uri şi poante argintii, executând sincron un arabescque perfect, la serbarea de final de an a clasei a 3-a.
