Povestire scrisă de Ramona Micu, aleasă de Ovidiu Verdeș la Creative Writing Sundays, la tema „o întîmplare din viața altcuiva”, pe 29 martie 2020.
Scrumiera de pe masa din bucătărie dă pe dinafară. Zeci de chiştoace, slim sau normale, cu urme de ruj sau fără, unele fumegând încă. În jurul mesei, ocupând tot spaţiul dintre perete şi chiuvetă, patru oameni fumează.
— Deci, ne spui de ce ne-ai chemat aici? întreabă brusc Olivia, aranjându-şi o şuviţă rebelă. Are părul lung, drept, vopsit albastru, în aceeaşi nuanţă cu unghiile ascuţite cu care bate ritmic în masă.
Mihaela oftează, mai trage o dată din ţigară, suflă fumul împrăştiind în sus bucle lunguieţe şi începe să vorbească, uitându-se în jos:
— Măi copii, voi ştiţi că, de când a murit Mircea, eu am rămas singură aici. Voi aţi plecat, că aşa e, cei tineri îşi fac viaţa lor şi aşa şi trebuie, nici nu mi-aş fi dorit altceva, şi dintr-o casă cu patru oameni, am rămas doar eu. Şi un apartament mare ca ăsta trebuie întreţinut, iarna trebuie căldură, se mai strică una-alta, mai uiţi o lumină aprinsă şi-o găseşti peste trei zile, nu mai zic ce înseamnă să faci curat în patru camere cu două băi, plus debarale şi bucătărie şi holurile astea lungi, credeţi-mă, câteodată şi să mă dau jos din pat ca să ajung la uşă, că sună cineva, e un efort pentru mine.
Băieţii murmură ceva aprobator, Olivia îşi dă ochii peste cap, dar tace. Mihaela îşi mai aprinde o ţigară, apoi îşi ia inima în dinţi:
— Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar eu m-am gândit să vând şi să mă mut la două camere.
Olivia pufneşte, Dan se uită la ea şi-i face semn să tacă, Adi dă din cap aprobator. Mihaela îşi drege vocea şi continuă:
— Dacă aveţi ceva împotrivă, o să fac cum ziceţi voi, normal. E şi apartamentul vostru şi aveţi tot dreptul să nu fiţi de acord.
— Nu e vorba că nu suntem de acord, o întrerupe Dan, dar nu ştiu dacă e momentul potrivit acum, ştii că avem şi noi problemele noastre, eu şi Olivia încercăm să facem un copil, costă o grămadă de bani toată procedura, plus timp, nervi, ce să zic, numai la spital să nu te duci, ştii şi tu cum e, că ai stat luni de zile după tata pe la doctori.
— Păi cu atât mai mult, zice Mihaela, dacă tot aveţi nevoie de bani, vindem apartamentul şi diferenţa dintre cât luăm pe ăsta şi cât dau eu pe două camere o împărţiţi între voi, oricum nici nu mă gândeam altfel. Mi-e şi mie mai uşor şi vă alegeţi şi voi cu ceva acolo, n-o fi cine ştie ce, dar îi luaţi, nu-i daţi.
Dan o priveşte pe Olivia, care fumează uitându-se în gol.
— Bine, atunci, spune. Dacă e şi Adi de acord, facem succesiunea şi vindem.
Adi îşi ridică umerii şi face un gest scurt de încuviinţare cu capul.
— OK, acum mai e o singură problemă, zice Mihaela. Voi ştiţi că Mircea era bărbat frumos.
Pauză. Olivia zâmbeşte cu subînţeles, asta ştie tot oraşul, pare că-şi spune ea în gând, băieţii se uită în jos.
— Faza e că, demult, în tinereţe, înainte să mă cunoască pe mine, el a trăit cu cineva. O femeie, mă rog. Erau logodiţi, se mutaseră împreună, deşi părinţii nu fuseseră de acord, erau alte vremuri, ne faceţi de ruşine, dar na, ei erau tineri, rebeli, lasă, că în două luni ne căsătorim, ce rost are să aşteptăm până atunci. Ei, şi într-o zi, el a plecat mai repede de la serviciu că nu se simţea bine şi, când a ajuns acasă, a găsit-o în pat cu altul. A plecat pe loc şi n-a mai văzut-o de-atunci, a trimis un coleg să-i ia lucrurile, dar problema e că ea era gravidă. Acum, el nu avea de unde să ştie dacă e copilul lui sau nu, el zicea că mai degrabă nu, dar ce să facă acum, era om bun, nu l-a lăsat sufletul să nu-l recunoască. Şi i-a plătit pensie alimentară toată viaţa, adică până a terminat facultatea, chiar dacă nu s-au văzut niciodată. Lasă, Mihăiţo, să zicem că facem o faptă bună, aşa îmi spunea, ce vină are copilul că mă-sa e o curvă.
— Adică vrei să zici că avem un frate? mormăie Adi aprinzându-şi o ţigară.
— O soră, de fapt. Dar eu zic că nu e sora voastră decât din punct de vedere legal, că el aşa zicea, că nu e a lui şi nici nu seamănă cu el deloc.
— De unde ştii tu că nu seamănă, ce, ai văzut-o vreodată?
— Păi când m-am dus la notar să mă interesez pentru succesiune, a trebuit să îi spun de situaţia asta şi el a căutat-o, aşa zice legea. Aveam oricum adresa ei, că v-am zis că îi dădea pensie alimentară, mă rog, îi opreau banii direct din salariu, dar din când în când trebuia să semneze nişte documente şi în alea erau trecute toate datele, CNP, adresă, de-astea. Aşa, şi notarul a contactat-o şi mi-a arătat-o şi mie pe Facebook, Dionisia, aşa o cheamă, Dionisia Georgescu, psiholoagă, locuieşte în Sibiu. Bine, o mai căutasem şi eu înainte, că, de ce să nu vă zic, eram curioasă cum arată, dar profilul ei se numeşte Zeiţa Dionisia, vă daţi seama că n-aveam cum s-o identific aşa.
— Asta e? întreabă Olivia întinzând telefonul peste masă.
Mihaela îşi pune ochelarii şi priveşte lung imaginea de pe telefon, aprobând uşor din cap.
— Dă-mi şi mie, zice Dan şi ambii băieţi studiază cu atenţie poza în care o fată blondă îşi flutură părul în vânt. E drăguţă, continuă el, glisând printre cele câteva fotografii publice de pe profilul ei de Facebook. Ha, uite-o şi pe maică-sa, zice apoi, arătând o imagine în care fata blondă ţine pe după umeri o doamnă mai în vârstă. N-avea gusturi rele tata, ce să zic!
— OK, îl întrerupe Adi, şi asta ce înseamnă, mai exact? Adică ce trebuie să facem, care e faza cu fata asta?
— Păi, tocmai aici e problema, zice Mihaela oftând. I-a zis notarului că nu vrea bani, nu o interesează moştenirea, vă lasă vouă totul, cu o condiţie. Vrea să vină la noi acasă, să vă cunoască şi să vadă unde-a trăit taică-su, adică, mă rog, aşa zice ea, că era taică-su.
— Păi asta chiar nu e o problemă, pe bune acum, zice Dan privind de la unul la altul. Adică şi eu aş vrea s-o cunosc şi cred că şi Adi, nu? Şi dacă vrea să vină ea aici e şi mai bine, scăpăm de-un drum până la Sibiu. Ce, te deranjează cu ceva pe tine? Putem aranja să nu fii acasă dacă nu vrei, că mă gândesc că nu pe tine vrea neapărat să te cunoască.
— Nu, nu mă deranjează asta. Doar că mai e ceva, zice Mihaela întinzând mâna după pachetul de ţigări.
— Ce mai e? Hai, zi-ne odată, ce naiba!
— Vrea să scriem pe crucea lui Mircea că a avut o fată, adică pe ea. Să punem pe undeva, sub nume sau unde vrem noi, pe unde am scris Soţia şi copiii nu te vor uita niciodată, de exemplu, să scriem un fel de post scriptum, A avut o fată din flori pe care nu a văzut-o niciodată sau ceva de genul ăsta. Dacă nu acceptăm, nu e de acord cu succesiunea, mi-a zis notarul că ne poate întârzia cu anii şi că va trebui să îi dăm cât îi revine din tot ce e pe numele lui, apartament, maşină, terenul de la ţară, mă rog, tot. Aşa că de-asta v-am chemat, să mă sfătuiesc cu voi, ce să facem? Îl facem de râs în tot oraşul şi zău că nu merită asta, chiar era un om bun. M-am gândit şi să scriem pe cruce când vine ea şi apoi să ştergem, dar dacă mai vine şi altădată? Plus că n-avem cum s-o facem în secret total, e de-ajuns să apuce să vadă un om – doi, că se umple tot oraşul de bârfe. Hm, voi ce ziceţi?
Patru ţigări îşi înalţă fumul pe deasupra capetelor, în bucătăria îngustă. Olivia bate cu unghiile albastre de la mâna stângă în masa acoperită cu muşama în pătrăţele. Dan se uită pe Facebook, dă zoom pe câte-o fotografie tip portret, schiţând tot felul de grimase, parcă aduce un pic cu tata, mormăie. Adi tace, uitându-se aiurea. Mihaela îi priveşte pe toţi trei şi oftează.
